Mihai Eminescu

Mihai Eminescu:
Luceafărul


Reprezintă un moment de maximă elevaţie a lirismului eminescian; este capodopera eminesciană, o admirabilă sinteză a temelor şi motivelor, atitudinilor poetice eminesciene.
Criticii literari văd în Luceafărul o cheie de boltă a universului poetic eminescian. Întâlnim toate marile teme, motive ale creaţiei marelui poet: geniul, dragostea, natura, demonul, titanul, filozofia, cadrul nopturn, elementul neptunic.
Luceafărul rămâne un model de depăşire al gândirii mitice prin gândire filozofică.
Pornind de la un basm popular, Mihai Eminescu investeşte materialul folcloric cu idei filozofice (Schopenhauer, Kant, Hoegel) şi realizează un poem alegoric pe tema soartei nefericite a geniului.
A fost publicat în 1883 în Almanahul Societăţii Academice Social-Literare, România Jună.

Geneza poemului

Mihai Eminescu a pornit de la un basm popular, Fata în grădina de aur, basm cules de germanul Kenish în timpul unei călătorii în Muntenia, în 1861.
În basm era vorba despre o tânără fată de-mpărat, închisă de tatăl ei într-un castel. Un zmeu se îndrăgosteşte de ea, dar fata îl respinge speriată de nemurirea lui. În cele din urmă fata de-mpărat îi cere zmeului să devină muritor. Zmeul se duce la demiurg şi-i cere să devină muritor, dar este refuzat. În acest timp fata de-mpărat se îndrăgosteşte de un fecior de-mpărat cu care fuge-n lume. Zmeul se răzbună prăvălind o stâncă pe fata de-mpărat. Tânărul moare şi el de durere.
Mihai Eminescu nu s-a mulţumit să versifice basmul ci a supus materialul folcloric unui proces de abstractizare şi de spiritualizare. A regândit şi a modificat personajele şi semnificaţiile creaţiei populare.
Zmeul din forţa răului a devenit prin imobilizări repetate Hyperion, simbol al genuilui; fata de împărat a trecut şi ea printr-un proces de spiritualizare pentru a corespunde aspiraţiilor lui Hyperion. Fiul de împărat a devenit Cătălin, simbolul omului obişnuit; demiurgul a devenit o proiecţie abstractă, Creatorul. Principala modificare se referă însă la suprimarea răzbunării. Hyperion nu se mai răzbună, ca zmeul din basm, pentru că răzbunarea nu se potriveşte cu esenţa sa superioară.
Între 1870-1872 Mihai Eminescu elaborează prima variantă a poemului – care se termină cu blestemul zeului: Un chin s-aveţi: de-a nu muri de-odată!
După 1880 elaborează încă cinci variante a poemului.
Alături de izvoarele folclorice şi motivul Zburătorului, Fata din grădina de aur şi Miran şi frumoasa fără carp Mihai Eminescu a mai folosit izvoare filozofice: concepţia despre geniu a lui Schopenhauer, elemente din filozofia lui Kant şi Hoegel, izvoare mitologice: mitologia greacă, indiană şi creştină, izvoare biografice: propria sa experienţă de viaţă.
Depăşind schemele basmului popular Mihai Eminescu realizează într-o formă rafinată de o simplitate clasică o dezbatere cu profunde implicaţii filozofice asupra condiţia omului de geniu.
Referindu-se la sensul poemului său, Mihai Eminescu preciza într-o notă pe manuscris: În descrierea unui voiaj în ţările române, germanul Kunish povesteşte leganda Luceafărului. Aceasta este povestea, iar înţelesul alegoric i-am dat este că, dacă geniul nu cunoaşte nici moarte, şi numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte aici pe pământ nu e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc.

Poemul începe cu formula tradiţională a basmului popular, din plasarea într-un timp mitic, nedeterminat:
A fost odată ca-n poveşti,
A fost ca niciodată,
Din rude mari împărăteşti,
O prea frumoasă fată.
Fata de împărat este definită prin atributele unicităţii:
Şi era una la părinţi,
Şi mândră-n toate cele,
Cum e fecioara între sfinţi,
Şi luna între stele.
Urmează prezentarea idilei dintre fata de împărat şi luceafăr. Luceafărul îi apare fetei în vis: Căci o urma adânc în vis, Iar ea vorbind cu el în somn, având semnificaţia unui vis erotic.
La chemarea fetei Luceafărul se întrupează de două ori:
Cobori în jos luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n casă şi în gând,
Şi viaţa-mi luminează
Prima întrupare este angelică, răspândind în jur o senzaţie de frig, de răceală, de glacialitate:
Părea un tânăr Voievod,
Cu păr de aur moale,
Un vânăt giulgi se-ncheie nod
Pe umerele goale
[…] Iar umbra feţei străvezii
E albă ca de ceară –
Un mort frumos cu ochii vii
Ce scânteie-n afară.
Această întrupare a luat naştere din combinarea elementului cosmic (cerul) cu elementul neptunic (marea).
Chemarea erotică a luceafărului nu este numai expresia dorinţei, a instinctului erotic, din perspectiva dialecticii lui Hoegel, chemarea luceafărului exprimă o sete de autocunoaştere, dorinţa lui Hyperion de a ajunge la sine însuşi prin reflectarea într-o altă fiinţă.
Răspunsul fetei exprimă nepotrivirea fundamentală dintre cei doi: ea nu-i urmează nu pentru că nu vrea, ci pentru că nu poate:
Străin la vorbă şi la port,
Luceşti fără de viaţă,
Căci eu sunt vie, tu eşti mort,
Şi ochiul tău mă-ngheaţă
La chemarea repetată a fetei de împărat, luceafărul se întrupează a doua oară. Această întrupare este demonică, răspândând în jur lumină şi căldură (simbolizând umanizarea). De data aceasta Hyperion s-a întrupat din Soare şi Noapte:
Pe negre vitele-i de păr
Corona-i arde pare,
Venea plutind în adevăr
Scăldat în foc de soare
Trecerea de la prima întrupare angelică la a doua întrupare demonică sugerează intensificarea iubirii, o umanizare prin iubire a lui Hyperion. Dorind să comunice prin iubire, oamenii obişnuiţi, Hyperion se îndreaptă spre Creator pentru a-i cere dezlegarea de nemurire.
Într-un alt plan este prezentat Cătălin, simbol al omului obişnuit, comun. El este definit prin note etice negative: Viclean copil de casă, Băiat din flori şi de pripas,/ Dar îndrăzneţ cu ochii, Cu obrăjei ca doi bujori/ De rumeni, bată-i vina. Prin aceste trăsături (viclean, servil, origine joasă) Cătălin este antiteza lui Hyperion, pentru el iubirea este numai o împlinire a instinctului erotic, dovadă iniţierea erotică a fetei de împărat. Fata de împărat –Cătălina– este consţientă de inferioritatea lui Cătălin:
Şi-i zise-ncet: – Încă de mic
Te cunoşteam pe tine,
Şi guraliv şi de nimic,
Te-ai potrivi cu mine…
Partea următoare cuprinde zborul luceafărului spre Creator –este un zbor simbolic, mental, având semnificaţia ajungerii geniului la conştiinţa sa de nemuritor. Zborul înseamnă deci conştientizarea de către Hyperion a condiţiei sale superioarem geniale. Zborul are loc din finit în infinit:
Un cer de stele dedesubt,
Deasupra-i cer de stele –
Părea un fulger ne-ntrerupt
Rătăcitor prin ele.
Poetul valorifică în aceste versuri motivul popular al Zburătorului.
Acesta este un zbor spre un vid cosmogonic, primar (golul dinaintea apariţiei vieţii):
El zboară, gând purtat de dor,
Pân’ piere totul, totul.
Ca şi în alte creaţii, Mihai Eminescu concepe acest vid cosmogonic ca fiind animat de voinţa de a trăi a lui Schopenhauer:
Nu e nimic şi totuşi e
O sete care-l soarbe,
E un adânc asemenea
Uitării celei oarbe
Ajuns la Creator, Hyperion îi cere să devine muritor:
Reia-mi al nemuririi nimb
Şi focul din privire,
Şi pentru toate dă-mi în schimb
O oră de iubire
Setea de repaos a lui Hyperion înseamnă că el îşi simte condiţia într-o veşnică mişcare. Se observă şi aici influenţa dialecticii lui Hoegel:
Din haos doamne-am apărut
Şi m-aş întoarce în haos…
Şi din repaos m-am născut,
Mi-e sete de repaos
Răspunsul Creatorului pune-n opoziţie două lumi total diferite: aceea a oamenilor, supusă trecerii, zădărniciei şi morţii şi aceea a elementelor cosmice, veşnice, eterne:
Ei numai doar durează-n vânt
Deşerte idealuri
Căci toţi se nasc spre a muri
Şi mor spre a se naşte

Noi nu avem nici timp, nici loc,
Şi nu cunoaştem moarte
Creatorul îi demonstrează lui Hyperion că el trebuie să rămâne ceea ce este, pentru că face parte dintr-un sistem al elementelor veşnice. Modificare unui singur element ar duce la prăbuşirea întregului sistem. Transformându-l pe Hyperion în muritor, Creatorul s-ar nega pe el însuşi:
Îţi dau catarg lângă catarg,
Oştiri spre a străbate
Pământu-n lung şi marea-n larg,
Dar moartea nu se poate
Ultimul argument al Creatorului este ceea ce se petrece pe pământ: Cătălina răspunde iubirii lui Cătălin, găsându-şi împlinirea în condiţia terestră.
Poetul creează un cadru nopturn, care cuprinde elemente specifice ale peisajului ...