Mihai Eminescu Paralela intre Epigonii si Scrisoarea a III a

Trimis la data: 2003-06-10
Materia: Romana
Nivel: Gimnaziu
Pagini: 2
Nota: 8.38 / 10
Downloads: 2570
Autor: Natalia Ioachim
Dimensiune: 8kb
Voturi: 147
Tipul fisierelor: rtf
Acorda si tu o nota acestui referat:
Dependent, într-o măsură mai mare sau mai mică, de înaintaşii săi (Alecsandri, Bolintineanu, Heliade, Gr. Alexandrescu), la vârsta de 20 de ani Eminescu devine dintr-o dată el însuşi, neaşteptat de nou şi original, prin Epigonii. Acest poem (apărut pentru prima dată în Convorbiri literare din luna august 1870) adună, ca într-un focar, principalele direcţii de dezvoltare a literaturii moderne, de până la cel mai mare poet al nostru.
Paralelă între Epigonii şi Scrisoarea III. Evidenţierea antitezei
Compoziţional, Epigonii se sprijină pe o antiteză, procedeu tipic romantic, între trecutul însufleţit de idealuri, epoca scriitorilor de la 1848, şi prezentul dominat de scepticism rece.

Prima parte a poemului este o odă închinată zilelor de aur când au trăit poeţi ce-au scris o limbă ca un fagure de miere. Creşterea uşor retorică a frazei poetice, ca şi unele epitete ca: visări dulci şi senine, dulci şi mândre primăveri, verzi dumbrăvi cu filomele, mai amintesc de Alecsandri şi Bolintineanu. Dar gestul scufundării într-o mare de vise, oceane de stele, zilele cu trei sori în frunte, izvoarele oglindirii şi râurile de cântări sunt imagini care arată pe marele Eminescu.

Cum s-a mai observat, în partea a doua a poemului Eminescu e total original, purificat de orice urmă de convenţie şi retorism. Acum apare mişcarea abruptă, sacadată a frazei satirice. Propoziţiile sunt scurte, interogative, juxtapuse, eliptice de predicat cele mai multe.
Metafora, prin care abstracţiile devin materiale palpabile, se află aici, în partea a doua a poeziei Epigonii, la locul ei mai mult ca oriunde: Epigonii sunt simţiri reci, harfe zdrobite; deşi sunt tineri, mici de zile, sunt mari de patimi şi cu inimi bătrâne, urâte; în timp ce înaintaşii, deşi sunt bătrâni, au inimi mari, tinere încă.

Contrastul tânăr-bătrân, înfăţişat prin răsturnare, izbeşte imaginaţia, imprimându-se cu o forţă expresivă imposibil de aflat altundeva decât la Eminescu.

Ultimele 3-4 strofe ale Epigonilor realizează prin pana lui Eminescu una dintre cele mai pătrunzătoare pagini lirice în care e vorba de scepticism: Epigonii privesc reci la lumea asta, dispreţuiesc pe vizionari şi consideră că totul e convenţie, de vreme ce s-a constatat că un lucru care azi e drept, mâine poate deveni minciună.

Lupta înaintaşilor a fost deşartă şi ţinta lor nebună. Scepticii formulează definiţii schopenhauerinene de felul: Moartea succede vieţii, viaţa succede la moarte. Lumea nu are — după dânşii — alt sens. Cugetarea nu e decât o combinare măiestrită a unor lucruri care nu există, o carte tristă şi-ncâlcită, / Ce mai mult o încifrează cel ce vrea a descifra.

Aşadar, poetul trăieşte o dramă, drama neputinţei ieşirii din contemporaneitate, condiţia de epigon sceptic fiind în cele din urmă şi a lui, cu toate că ideologic rămâne un adept al înaintaşilor de la 1848. De aici decurge vibraţia lirică intensă a poemului, care trebuie văzut ca un manifest poetic ivit într-un moment de răscruce al dezvoltării poeziei româneşti.

Scrisoarea III a apărut la 1 mai 1881, în Convorbiri literare. Simţindu-se atras de istorie, ca orice poet romantic, Eminescu transpune în opera sa momente încărcate de glorie din viaţa poporului român. În evocarea istoriei atitudinea poetului are două ipostaze: una eleigacă şi cealaltă satirică.

Viziunea elegiacă se manifestă cu pregnanţă în poeziile în care panorama civilizaţiei creează un sentiment al zădărniciei (Memento mori, Mureşanu, Împărat şi proletar).

În ce priveşte satira, aceasta vizează toate laturile existenţei sociale: lipsa de idealuri a tineretului (Junii corupţi), scepticismul, impostura, superficialitatea (Epigonii), condiţia geniului (Scrisoarea I, Scrisoarea II), snobismul (Ai noştri tineri), profanarea iubirii (Scrisoarea IV, Scrisoarea V), precum şi lipsa unei concepţii superioare despre artă (Criticilor mei).

Mihai Eminescu publică în Convorbiri literare o serie de poezii intitulare eufemistic Scrisori, care conţin puternice accente satirice, ce se remarca printr-o vizibilă unitate din punct de vedere al formulării şi al tematicii. Toate aceste poeme de factură romantică au în centru motivul condiţiei geniului nevoit să trăiască într-o societate incapabilă să-l înţeleagă.

Scrisoarea III, care iniţial urma să facă parte alături de Împărat şi proletar din vastul poem Memento mori, se opreşte la vremurile strălucite din timpul domniei lui Mircea cel Bătrân. Aici geniul este omul politic, Cezarul şi conducătorul. Poemul este o creaţie bazată pe antiteza dintre trecutul înălţător şi prezentul decăzut.
La nivelul compoziţional distingem două părţi, prima având patru tablouri şi o desfăşurare amplă, evocatoare şi epopeică.

Tabloul întâi debutează cu o alegorie menită să sugereze puterea Imperiului Otoman. Povestea feerică începe prin evocarea unui tânăr sultan care doarme sub fereastra iubitei – frumoasa Malcatun – şi care visează că Luna (prefăcută în fecioară) îl cheamă într-un straniu joc nupţial. După dispariţia lunii, visul capătă o altă semnificaţie: din inima sa creşte un copac uriaş sub care se adăposteşte întreg Universul.
Home | Termeni si conditii | Politica de confidentialitate | Cookies | Help (F.A.Q.) | Contact | Publicitate
Toate imaginile, textele sau alte materiale prezentate pe site sunt proprietatea referat.ro fiind interzisa reproducerea integrala sau partiala a continutului acestui site pe alte siteuri sau in orice alta forma fara acordul scris al referat.ro. Va rugam sa consultati Termenii si conditiile de utilizare a site-ului. Informati-va despre Politica de confidentialitate. Daca aveti intrebari sau sugestii care pot ajuta la dezvoltarea site-ului va rugam sa ne scrieti la adresa webmaster@referat.ro.