Mihai Eminescu - poezia de inspiratie filosofica

Influenta coplesitoare a poetului avea sa vina din inaltarea filozofica si din frumusetea expresiva a unei opere exemplare ce a jalonat, sintetizandu-le, principalele elemente de recunoastere a spiritualitatii nationale, in afara careia nu exista creatie durabila. El insusi s-a proiectat cu vointa si neclintire in sfera specificului romanesc, spre care a adus intregul orizont de inteligenta si sensibilitate europeana.

Intre inzestrarile de baza ale lui Eminescu, farmecul limbajului a fost esential in rapida patrundere a operei lui spre sensibilitatea publica. De altfel fara aceasta insusire, nici celelate nu ar fi contat in definirea poetului. Niciodata pana la Eminescu, limba romana nu a sunat cu atata plenitudine armonioasa, atat de natural si firesc. Mai mult chiar, limpezimea si echlibrul lingvistic din cele mai multe poezii creeaza impresia unei spontaneitatI desavarsite, cu toate ca variantele ilustreaza migaloasa cautare "a cuvantului ce exprima adevarul"; iar Eminescu insusi isi stabileste raporturile cu limba romana in termeni de "lupta dreapta" ca pe o incercare de "a turna in forma noua limba veche si-nteleapta".

Poezia filozofica nu apartine unei anumite perioade de creatie. Cercatatorii operei eminesciene au ajuns la concluzia ca majoritatea poeziilor lui Eminescu au un substrat filozofic. Poetul si-a pus de timpuriu intrebari asupra existentei, incercand sa dea si raspunsurile la aceste intrebari, fiind unul dintre aceia care resimt din plin distanta intre aspiratiile lor si realitatea inconjuratoare.
Motivele cele mai des intalnite in opera filozofica sunt: timpul (Glossa, Scrisoarea I), geneza si stinegerea universului(Scrisoarea I, Rugaciunea unui dac), geniul si singuratatea lui(Luceafarul), cunoasterea prin contemplare(Glossa), moartea.

Poetul porneste in gandirea sa de la Kant, de la care imprumuta ideea de timp si spatiu ca forme ale cunoasterii omenesti, dar ale carui categorii le reduce la una singura: cauzalitatea. El reia aceeasi problema a raporturilor intre cunoasterea noastra si realitatea obiectiva, dar ajunge la o solutie diferita de aceea a maestrului. ~n formele accesibile cunoasterii omenesti, lumea nu este altceva decat reprezentarea mea:"Die Welt ist menine Vorstellung", declara el intr-o formula pregnanta. Aceasta inseamna reducerea intregii existente la planul unci al subiectivitatii?

Problema s-ar putea pune daca in esenta lui subiectul apartine el insusi aceleiasi lumi autonome in raport cu obiectul cunoscut. Lucrurile stau cu totul altfel: subiectul apartine el insusi aceleiasi lumi fenomenale pe care o supune procesului de cunoastere, ceea ce insemneaza ca intre subiect si obiect nu exista o diferenta de esenta; atat piatra supusa cercetarii cat si savantul care o cerceteaza sunt transpunerea in lume fenomenala a unei realitatI ce se afla dincolo de ei.