Mihai Eminescu poet national si universal

Eminescu a fost o personalitate copleşitoare, care i-a impresionat pe contemporani prin inteligenţă, memorie, curiozitate intelectuală, cultură de nivel european şi farmecul limbajului. Scrisul era viata lui: omul cel mai silitor, veşnic citind, meditând, scriind… poet în toata puterea cuvântului, după cum afirmă Titu Maiorescu.

Primul, care a intuit marele efect modelator al creaţiei eminesciene a fost Titu Maiorescu: Eminescu a făcut că toată poezia acestui secol să evolueze sub auspiciile geniului său, iar forma înfăptuită de el a limbii naţionale să devină punctul de plecare pentru întreagă dezvoltare ulterioară a vesmântului şi cugetării românesti.

Eminescu nu era un romantic contemplativ şi abstras, pierdut într-o visare lirică, ci un om al timpului său, preocupat de destinul şi de bună existenţă a poporului român, analizând cu simt critic societatea contemporană, instituţiile acestuia. El a fost un artist–cetăţean, gânditor şi pedagog al neamului său.

Conceptia estetica a lui Eminescu este modelată de poetica romantică paşoptistă şi de filozofia a geniului, care trăieşte într-o societate mediocră, incapabilă să înţeleagă şi să promoveze valorile:
…Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul şi pe patru,
Totuşi tu ghici-vei chipu-i,
Şi de plânge, de se cearta,
Tu în colt petreci în tine
Şi-ntelegi din a lor artă
Ce e rău şi ce e bine…
(Glossa).

Credinţa adâncă a lui era că numai arta asigură nemurirea omului:
…Numai poetul
Ca pasări ce zboară
Deasupra valurilor,
Trece peste nemarginirea timpului…
(Numai poetul…).

Dumitru Popovici consideră, că Eminescu este un Hyperion condamnat să rămână în societate şi să-şi determine poziţia în complexul raporturilor sociale. Ca poet, Eminescu s-a situat în categoria romaticilor
…Nu mă-ncântaţi nici cu clasici
Nici cu stil curat şi antic–
Toate-mi sunt deopotrivă
Eu ramân ce-am fost: romantic…
(Eu nu cred nici în Iehova)

În creaţia lui există şi o componentă clasică, reliefată prin: preţuirea artei antice, promovarea idealurilor de bine, frumos, adevăr, aspiraţia spre perfecţiune şi echilibru, stilul armonios, clar, ironia detaşată:
…Nu spera când vezi mişei
La izbândă făcând punte,
Te-ar întrece nataraii,
De ai fi cu stea în frunte…
(Glossa).

Opera poetică a lui Eminescu reprezintă o înnoire profundă a liricii româneşti. Limbajul poetic eminescian este caracterizat prin prospeţime şi naturaleţe, pentru că Eminescu a considerat limba veche ca temelie pentru toate noile ei înfăţişări. El a intuit că limbajul poetic trebuie să porneasca de la operele folclorice şi de la texte vechi, care conservă formele cele mai rezistente de limbă. În poezia lui

Eminescu putem găsi:
- versuri de origine folclorică: …Te-am ruga, mari, ruga
Să-mi trimiţi prin cineva
Ce-i mai mândru-n valea Ta:
Codrul cu poienile,
Ochii cu sprâncenele;
Ca şi eu trimite-voi
Ce-i mai mândru pe la noi…
(Scrisoarea III)

- versuri cu arome arhaice de stil cronicaresc:
…Împăraţi pe care lumea nu putea să mai încapă
Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pamânt si apă…
…Cum venira se facură toţi o apă şi-un pământ…
(Srisoarea III).