Miorita - lucrari critice reprezentative

Miorita. Lucrari critice reprezentative
Primul pas spre consacrarea definitivă a Mioriţei avea să se producă în anul 1852, când V. Alecsandri publică volumul Poesii poporale. Balade (cântece păsto¬reşti), la Tipografia „Buciumul român” din Iaşi.
În anul 1854, Jules Michelet publică prima traducere a baladei într-o limbă străină, la Paris, în „Légendes démocratique du Nord”, probabil cu largul concurs al „paşoptiştilor” români refugiaţi în capitala Franţei.

Aprecierile lui Michelet despre balada noastră au rămas celebre: „Întrucât priveşte Mioriţa, ea este un cântec de cel mai antic caracter, un lucru sfânt şi atât de mişcător, încât îţi sfâşie inima” .
În ţară, interesul pentru culegerea unor texte folclorice creşte progresiv, ziarele regionale găzduind cu generozitate rubrici de specialitate. În 1859, la Pesta, apare cule¬gerea Poezia populară. Colinde, culese şi corese de A. M. Marienescu.

Una dintre aceste colinde poartă titlul Judecata păstorilor, fiind o variantă a Mioriţei.Primul exeget al Mioriţei rămâne Alexandru Odobescu (1834-1895), care inau¬gurează, totodată, direcţia comparatist-mitologică a interpretărilor mioritice, prin studiul Răsunete ale Pindului în Carpaţi, publicat în Revista Română în 1861.
Un ultim efect important al „momentului 1852” este includerea variantei Alec¬sandri într-un manual şcolar. Evenimentul se petrece în Transilvania, la Braşov, în 1861. Prof. Gavrile J.

Munteanu cuprinde balada Mieoara în „Carte de lectură ro¬mânească pentru classile gimnasiale inferiori şi reali”, ediţia a II-a, Tipografia Romer and Kramner, p. 70-71. Iar în 1862, Aron Pumnul publică balada într-un „Lepturariu romînesc…”, spre folosinţă învăţăceilor din clasa de gimnaziu, tipărit la Viena .În ziarul Timpul din 22 iulie 1879 apare un articol atribuit lui Mihai Emi¬nescu, unde Mioriţa este definită ca un „suspin al brazilor şi al izvoarelor de pe Carpaţi”. În 1883 (decembrie), Eminescu scrie poezia „Mai am un singur dor” (în patru variante) – un veritabil „testament” inspirat din varianta Alecsandri a Mioriţei.

Miorita. Lucrari critice reprezentative
Aron Densuşianu (1837-1900), prin studiul Epopeea noastră pastorală (1895) , susţine, la fel ca şi Alecu Russo, că Mioriţa ar fi o epopee pastorală autohtonă. La cea¬laltă extremă se situează Duiliu Zamfirescu (1858-1922). În data de 16 mai 1909, acesta se produce în aula Academiei Române cu un celebru discurs, în care afirmă că „Mioriţa lui Alecsandri, ca născocire populară, este o imposibilitate”. Mult mai echi¬li¬brat în aprecieri se dovedeşte istoricul Nicolae Iorga (1871-1940) prin volumul balada populară română. Originile şi ciclurile ei (Vălenii de Munte, 1910), unde îşi expune punctul de vedere despre vechimea şi modul în care a luat naştere Mioriţa.

O lucrare controversată publică Th. D. Speranţia (1856-1929) în anul 1915, („Mi¬oriţa şi căluşarii, urme de la daci” ) prin care lansează teza nespecificităţii naţio¬nale a Mioriţei, afirmând că de fapt balada este o rămăşiţă a unui cult cabiric.
În anul 1924, Dumitru Caracostea (1879-1964) publică, în Convorbiri literare, cea de-a doua parte a studiului Mioriţa în Moldova, Muntenia şi Oltenia. Obiec¬ţiile d-lui Densuşianu. Totalizări, după ce, în 1915, publicase, în aceeaşi revistă, o lucrare ale cărei concluzii erau amendate de caracterul regional al cercetării („Mioriţa în Moldova”) .