Moartea-tristete sau bucurie?

Astfel, în literatura română, o viziune amplă asupra morţii a avut-o poetul Tudor Arghezi; Într-una dintre operele sale, „De-a v-aţi ascuns”, autorul vede moartea ca pe un „joc viclean de bătrâni, de copii”, acesta având loc „odată, după scăpătat”. Le vorbeşte copiilor săi despre acest moment, făcând referire la joc pentru a nu-i înspăimânta prea tare, cu toate că el cunoaşte viclenia morţii şi spune cu durere-n suflet „Aşa e jocul/ Arde-l-ar focul!”. Cea mai mare dorinţă a sa este aceea ca, după moartea unui membru al familiei, ceilalţi să-şi urmeze cursul vieţii, renunţând la a mai vărsa lacrimi zadarnice.

Într-o altă poezie de-a sa, Arghezi percepe în mod diferit aceste lucruri; de aceea, în „Duhovnicească”, întreg Universul este cuprins cu braţele reci şi-ntunecoase ale morţii, raza vieţii şi a speranţei neputând pătrunde.

Crucea- simbol al biruinţei- este şi ea învăluită-n întuneric, moartea arătându-şi cu mândrie stăpânirea pe întreg cuprinsul.Poetul aduce însă o consolare în ceea ce priveşte momentul tragic, scoţând la lumină poezia „De ce-aş fi trist...?”. În speranţa că viaţa a fost trăită până la capăt şi că a făcut tot ce i s-a dat să facă, se resemnează aşteptând cu pace sunetul de clopot al ceasului bătrân şi prăfuit.