Modele epice in romanul interbelic

Trimis la data: 2007-06-12
Materia: Romana
Nivel: Liceu
Pagini: 50
Nota: 7.45 / 10
Downloads: 13
Autor: Minulescu Tudor
Dimensiune: 262kb
Voturi: 606
Tipul fisierelor: doc
Acorda si tu o nota acestui referat:
Despre nici un gen literar nu s-a discutat, în ultima sută de ani, mai mult; şi nici unul nu s-a dovedit mai capabil să suporte – fără să se destrame – atâtea interpretări contradictorii, sau chiar paradoxale. Şi nu numai când a fost vorba de a-l defini, dar chiar şi când a fost vorba de a-i aproxima natura, mijloacele şi scopul. Nu există consens în nici o privinţă. Nici măcar în privinţa datei de naştere, care e probabil mai controversată decât a oricărei specii sau gen.
Pentru unii, „Iliada” sau „Eneida” sunt romanele celor vechi; pentru alţii, întâiul roman sunt abia les chansons de geste , pentru a treia categorie, ar fi fără sens să numim romane prozele anterioare secolului XVIII; în sfârşit, sunt destui care încep romanul cu Balzac. Prin intermediul romanului, îşi fac loc în literatură viaţa obişnuită, omul comun, cotidianul; romanul oferă cititorului – de ieri şi de azi – o „mitologie”, este adică o formă populară a imaginaţiei. Ceea ce e curios şi greu de elucidat teoretic, este că toate aceste constatări se pot, în egală măsură, documenta pe baza romanelor existente. Teoria romanului conţine câteva contradicţii în înseşi premisele ei; a le înlătura înseamnă a spulbera genul ca atare; a le accepta echivalează cu a face imposibilă o explicaţie coerentă. Iar dacă, după toate acestea, mai luăm în considerare şi evoluţia istorică a genului, dificultăţile sporesc considerabil.

Ar fi oare mai firesc, în aceste condiţii, să renunţăm cu totul la a vorbi despre roman în general, mulţumindu-ne cu romanele de care dispunem? Începând cu Thibaudet şi sfârşind cu nu ştiu care critic actual, puţini au renunţat, în ultima jumătate de secol, la a fixa romanele în solul unei teorii despre roman.
Critica fiind o artă şi nu o ştiinţă, ea poate şi trebuie să fie totuşi distinsă de literatură, al cărui „studiu sistematic” este.
Ordinea trebuie făcută înainte de orice în limbaj. Oricine a răsfoit câteva studii despre roman şi-ar putea face o idee de diversitatea, adesea contradictorie,a terminologiei folosite. Se remarcă în general două tendinţe: una pe care aş numi-o neglijentă şi alta, pe care aş numi-o pedantă. Critica neglijentă moşteneşte libertăţile impresionalismului, limbajul lui boem, artistic, fermecător. Critica pedantă moşteneşte rigidităţile pozitivismului de la sfârşitul secolului trecut, limbajul lui scrobit, ştiinţific, rebarbativ.

Critica americană a mers până la a deosebi un narator credibil de unul necredibil. În romanul vechi toţi naratorii sunt din prima categorie (sau, cel puţin asta este intenţia autorilor, pe care cititorii nu o pun în discuţie). În romanul mai nou, din contra, cei mai mulţi naratori sunt deliberat subminaţi, în autoritatea şi în cinstea lor, de către autori, care-şi iau distanţe de ordin moral, filosofic, stilistic. Pe de altă parte, din clipa în care romancierii descoperă acest „joc” (această strategie complexă), ei îl folosesc şi ca să-şi inducă în eroare cititorii, punându-le perspicacitatea la încercare în astfel de împrejurări, ei îşi lipsesc cititorii de mijlocul de a distinge între autor şi narator.

Să admitem totuşi, ca indispensabile, două premise: şi anume că aşa cum naratorul poate fi exhibat de autor, scos la iveală, „distanţat” de el, tot astfel poate fi şi ţinut secret; şi că în orice roman, trebuie să existe cineva care narează, indiferent de dorinţa autorului de a dezvălui persoana care îndeplineşte acest rol sau de a nu îngădui o identificare. Punând problema în acest fel, vom înţelege că naratorul este un procedeu retoric utilizat de autor şi că acest procedeu diferă de la un tip de roman la altul. În literatură, nimic nu este în chip absolut natural. Ceea ce la un moment dat este considerat aşa, devine în altă conjunctură artificial. Prezenţa sau absenţa naratorului, identificarea sau separarea lui de autor, investirea personajelor cu această sarcină, toate acestea sunt procedee retorice, artificii, strategii. Distincţia dintre autor şi narator trebuie păstrată ca o distanţă şi ca o tensiune: ideologică şi stilistică.

Aici e cazul să explicăm şi o altă distincţie: între perspectivă şi actul propriu-zis al narării. Perspectiva este punctul de vedere; actul de a nara este vocea povestitorului.
Este evident că „povestirea” implică cel puţin două planuri principale: al naraţiunii (prin care înţelegem acţiunea, personajele, pe scurt diegeza) şi actul de a nara (timpuri, aspecte şi moduri specifice). Cuvântul „povestire” le implică pe amândouă şi e utilizat, în plus, şi ca nume al unei specii de proză. Se admite azi că există două moduri de a înfăţişa acţiunea sau personajele unui roman, două strategii prin care ele apar cititorului: unul direct, constând în „povestire”, relatare sau discurs, şi altul indirect, constând în prezentare sau punere în scenă. În acest context retoric, discursivitatea caracterizează tipul de roman personal, în care un autor sau un narator se exprimă în chip nemijlocit, şi se opune dramatizării, înscenării evenimentelor, din romanul de tip impersonal sau pluripersonal, în care naratorul se identifică cu o voce supraindividuală („Ion”) sau cu diferite voci şi perspective individualizate („Concert din muzică de Bach”).

Cu aceste precizări în chip de preambul, putem porni în căutarea modelului nostru.
Să luăm mai întâi în considerare unele dintre propunerile existente. Cum am putea nega faptul, în această ordine de idei, că romanul se împarte, după expresia lui Thibaudet, între aventură şi eros, împărţindu-şi totodată publicul? Un prim model este sugerat chiar de această separaţie. Roman al aventurii, în sens larg, este acela care corespunde unei imaginaţii active şi virile: romanul social şi politic, al explorării lumii exterioare, al cuceririi, fie cucerirea intelectuală; religioasă ori de altă natură.

El se bizuie pe un ideal de vigoare fizică şi morală, şi presupune un cititor doritor de mişcare, de acţiune, de luptă. Celălalt tip, romanul erotic, este „feminin”, în măsura în care este psihologic, secret, interior.Analiza psihologică e formă subtilă de bârfă, o cancanerie. De aceea e „feminin” psihologismul. Romanul românesc urmează şi el o linie dublă. Prin Slavici, Agârbiceanu, Rebreanu sau Preda ilustrează socialul, politicul, fresca şi aventura; prin Duiliu Zamfirescu, G. Ibrăileanu, Hortensia Papadat-Bengescu şi Holban ilustrează analiza psihologică, tipologia feminină, dramele sufletului.
Home | Termeni si conditii | Politica de confidentialitate | Cookies | Help (F.A.Q.) | Contact | Publicitate
Toate imaginile, textele sau alte materiale prezentate pe site sunt proprietatea referat.ro fiind interzisa reproducerea integrala sau partiala a continutului acestui site pe alte siteuri sau in orice alta forma fara acordul scris al referat.ro. Va rugam sa consultati Termenii si conditiile de utilizare a site-ului. Informati-va despre Politica de confidentialitate. Daca aveti intrebari sau sugestii care pot ajuta la dezvoltarea site-ului va rugam sa ne scrieti la adresa webmaster@referat.ro.