Motivatia

Trimis la data: 2003-07-01
Materia: Psihologie
Nivel: Liceu
Pagini: 23
Nota: 7.54 / 10
Downloads: 13
Autor: Cristian angel
Dimensiune: 43kb
Voturi: 330
Tipul fisierelor: doc
Acorda si tu o nota acestui referat:
“De ce fac oamenii ceea ce fac?”. Este unanim recunoscut faptul că orice comportament urmăreşte realizarea a ceva, o anume reuşită, iar ceea ce declanşează comportamentul este motivul. Omul nu este doar un sistem «reactiv», ci şi unul «activ», capabil nu numai să răspundă la incitaţiile mediului ambiant, dar să şi acţioneze asupra lui, să aibă o activitate proprie, relativ independentă de influenţele externe, să emită anumite cerinţe faţă de ambianţă şi să o asimileze în conformitate cu dinamica sa internă. Latura fundamentală a acestui activism o reprezintă motivatia.
1. NOŢIUNEA DE MOTIVAŢIE “De ce fac oamenii ceea ce fac?”. Este unanim recunoscut faptul că orice comportament urmăreşte realizarea a ceva, o anume reuşită, iar ceea ce declanşează comportamentul este motivul. Omul nu este doar un sistem «reactiv», ci şi unul «activ», capabil nu numai să răspundă la incitaţiile mediului ambiant, dar să şi acţioneze asupra lui, să aibă o activitate proprie, relativ independentă de influenţele externe, să emită anumite cerinţe faţă de ambianţă şi să o asimileze în conformitate cu dinamica sa internă. Latura fundamentală a acestui activism o reprezintă motivatia.
Mecanismele de culegere şi prelucrare a informaţiei sunt elaborate în timpul “activitaţii” subiectului care are la bază o structură nervoasă determinată genetic. În cursul acestei activităţi se organizează percepţia, se formează deprinderile, este stocat conţinutul memoriei de lungă durată, se construiesc practicile de adaptare cel mai larg generalizabile. Pe de altă parte este evident că toate aceste mecanisme au o valoare adaptativă doar în măsura în care el este activ.
Deci, este deosebit de important să se examineze factorii care declanşează activitatea subiectului, care o orientează spre anumite scopuri, care permit prelungirea ei dacă scopurile nu sunt imediat atinse, ori care o opresc la un moment dat. Aceşti factori trebuie să aibă efecte ”cantitative”; sub efectul stimulărilor interne sau externe cu intensitate variabilă, ei aduc organismul în stare de acţiune şi îi susţin activitatea o perioadă de timp în ciuda obstacolelor mai mult sau mai puţin dificil de trecut. Aceşti factori au şi efecte “calitative”: la un moment dat ei determină organismul sa urmărească un scop sau altul, să stabilească o anumită ierarhie între scopurile posibile. Studiul motivaţiei înseamnă tocmai analiza acestor factori şi a mecanismelor care le explică efectele.
Unele condiţii de privaţiune produc în organism o stare de “trebuinţa”, cum ar fi foamea. Această stare poate fi definită prin descrierea condiţiilor care au generat-o (numărul orelor fără hrană) sau eventual prin măsurări directe: greutatea subiectului faţă de greutatea sa normală, procentul de glucoză din sânge etc. Se constată că organismele aflate în această stare manifestă o activitate care poate fi mai întâi generală, pentru ca apoi ea să fie orientată spre cercetarea unor categorii specifice de “obiecte-scopuri”, (alimente). Mulţi psihologi caracterizează această conduită ca fiind declanşată de o “pulsiune” (sau “tendinţă”, “impuls”). Observam cum între “trebuinţă”, termen care serveşte la caracterizarea unei anumite stări a organismului, şi “pulsiune”, o noţiune care serveşte la “explicarea” conduitelor provocate de această stare, există o strânsă legătură. Este adevărat că pulsiunea poate fi declanşată şi de un alt mecanism decât trebuinţa. Unui subiect căruia îi este foame i se poate deschide pofta de mâncare la vederea unui aliment. În acest caz se va spune că alimentul este un “incitator”. Incitatorul este un excitant exterior al pulsiunii, în timp ce trebuinţa este un excitant intern. Se observă cum acelaşi aliment poate reprezenta un obiect-scop, a cărui consumare va reduce pulsiunea unui subiect în stare de trebuinţă, cât şi un incitator, ce trezeşte o pulsiune unui subiect care nu se află în această stare. Rezultă astfel că expresia “incitator” este utilizată şi în cazul unui obiect perceput ca obiect-scop. Putem spune că ea corespunde, în general unui obiect cu “valenţă” pozitivă (sau negativă) pentru subiect.
Astfel, termenii “trebuinţă” si “pulsiune” sunt utilizaţi uneori pentru a defini acelaşi lucru. Dacă se renunţă la deosebirea dintre trebuinţă şi pulsiune, putem folosi termeni ca “motiv” sau “motivaţie’, pentru a desemna conţinutul lor comun: factor care determină organismul să acţioneze şi să se îndrepte spre anumite scopuri.
Pulsiunea provoacă deci o conduită care, în caz de reuşită (atingerea şi eventual consumarea obiectului-scop, schimbarea situaţiei), pune capăt acestei pulsiuni. Putem asimila pulsiunea (sau trebuinţa) unei „tensiuni” şi să spunem că o conduită motivată are ca scop „reducerea tensiunii”. În această perspectivă, tensiunea este deseori explicată în cadrul unui model „homeostatic”. Potrivit acestui model, organismul ar fi înzestrat cu mecanisme de reglare, care tind să menţină constante (sau în anumite limite) unele caracteristici ale mediului interior, procentul de glucoză din sânge. Apariţia unei abateri între valoarea normală a unei asemenea caracteristici şi valoarea sa la un moment dat ar declanşa conduitele care tind să reducă această abatere şi, în consecinţă, să reducă starea de disconfort, tensiunea provocată de ecartul respectiv.
Modelul homeostatic explica conduita motivata printr-o reducţie a pulsiunii sau a tensiunii şi se aplica destul de bine in cazul unor trebuinţe primare, elementare, cum este foamea.
Comportamentul uman trebuie considerat o activitate dirijată şi nu o reacţie oarecare, scopul fiind cel care, in mare parte reglează aceasta dirijare. Acceptând acest punct de vedere, motivaţia trebuie înţeleasă ca o structură cognitiv-dinamică care dirijează acţiunea spre scopuri concrete, aspectul dinamic al intrării în relaţie a subiectului cu lumea, orientarea activă şi preferenţială a acestuia spre o categorie de situaţii şi obiecte.
Motivaţia a fost definită de Al. Roşca ca fiind „totalitatea mobilurilor interne ale conduitei, fie că sunt înnăscute sau dobândite, conştientizate sau neconştientizate, simple trebuinţe fiziologice sau idealuri abstracte”. Analiza acestei definiţii evidenţiază una din trăsăturile definitorii ale motivaţiei, caracterul ei intern, ceea ce înseamnă că factorul extern în sine, care declanşează (stopează) un proces oarecare, nu poate fi considerat motiv al fenomenului declanşat, fără raportarea la o necesitate, o intenţie sau aspiraţie a subiectului. Nici un stimul nu poate declanşa o reacţie dacă în organism nu există trebuinţa de a-l evita sau căuta. Pentru ca un factor extern sa aibă efect declanşator trebuie să aibă o anumită semnificaţie în raport cu factorul intern, adică să aibă o valenţă pozitivă sau negativă.
Trebuinţele, ca marcă a motivaţiei, sunt în mod curent grupate în “primare” şi “secundare”. Ele sunt modalităţi “reclamante” ale funcţionării sistemului individului concret, care un întreg univers, fiind de presupus că trebuinţele acestuia se raportează la toate potenţialităţile funcţionale cu care acesta este dotat (senzorial, motric, afectiv, cognitiv-ideatic, etc.). Variatele modalităţi de funcţionare şi relaţionare ale sistemului individual, se exprimă în diferitele tipuri de trebuinţe comportamentale, diferenţierea lor făcându-se pe parcursul şi în cadrul funcţionării psihice.
Analiza structurii motivaţionale nu trebuie să excludă componenta cognitivă care este implicată în transformarea trebuinţelor în motive concrete- scopuri intenţii, proiecte, planuri, etc. La om, fenomenul motivaţional este profund modificat, dar nu substituit, prin înalta dezvoltare a proceselor cognitive, fenomen ce poartă denumirea de ”elaborare cognitivă a trebuinţelor”. Trebuinţa declanşează şi direcţionează nu numai comportamentul manifest, ci şi funcţionarea cognitivă, făcându-l pe om să şi gândească, nu numai să se mişte. Activitatea de gândire constă în construirea unor structuri de genul “scopuri-mijloace” care conduc spre obiectele şi relaţiile pentru care există trebuinţa actualizată. Astfel, obiectul trebuinţei este descoperit şi atins la nivel cognitiv, adică el devine scop, calea care conduce la el fiind stabilita prin procesul de proiectare şi anticipare. Planul mental este de regulă în avans faţă de atingerea ca atare a scopului, ceea ce înseamnă că, acţionând, subiectul este confruntat cu două situaţii:
-situaţia actuală (cum este percepută)-pe care doreşte să o schimbe;
-situaţia nouă (cum este concepută)-aşa cum ar dori să fie în urma acţiunii desfăşurate.
Discrepanţa dintre aceste două situaţii generează starea de tensiune motivaţională care caracterizează intenţiile şi scopurile.
Sfera motivaţională dispune de integralitatea şi emergenţa sistemului de personalitate căruia îi aparţine. Diferenţierea structurilor motivaţionale are un caracter stadial (ontogenetic), funcţionarea sistemului impunând structurarea nivelară, ierarhică a trebuinţelor, diferenţele individuale au un fundament psihofiziologic intrinsec, ...
Home | Termeni si conditii | Politica de confidentialitate | Cookies | Help (F.A.Q.) | Contact | Publicitate
Toate imaginile, textele sau alte materiale prezentate pe site sunt proprietatea referat.ro fiind interzisa reproducerea integrala sau partiala a continutului acestui site pe alte siteuri sau in orice alta forma fara acordul scris al referat.ro. Va rugam sa consultati Termenii si conditiile de utilizare a site-ului. Informati-va despre Politica de confidentialitate. Daca aveti intrebari sau sugestii care pot ajuta la dezvoltarea site-ului va rugam sa ne scrieti la adresa webmaster@referat.ro.