Naratiune

Dupa raportul narator - opera: N. subiectiva - utilizata mai ales in povestire - si N. obiectiva - in nuvela, schita, roman. 3. Dupa gradul de complexitate a elementului narativ: forme mici, rudimentare - zicala, anecdota (v.), epistola (v.) si forme mari, cuprinzatoare - epopee, roman. 4. Dupa forma de materializare a expresiei narative: N. inAZtalnita in sisteme lingvistice (literatura, istorie, piesa de teatru) si N. intalnita in sisteme nonlingvistice (In artele plastice - Columna lui Traian, vitralii etc.; in cinematograf;

in teatru - ca reprezentare scenica). Teoria N. este relativ noua (secolul XX). Formalistii rusi (v. scoala formala.) (B. Tomasevski, V. Sklovski, V. I. Propp si altii), folosindu-se de cercetarile structuralismului lingvistic (R. JakobAZson, L. Hjelmslev ), creaza jaloanele unei stiinte a literaturii, in care studiul N., ca principiu comun tuturor formelor narative, are un rol esential. Structuralismul reia aproape toate ideile formalismului, amplificandu-le in directii proprii gruparii sau autorului respectiv. R. Barthes, C.

Bremond, A. J. Greimas, G. Genette, Tz. Todorov, grupul de la Liege, structuralistii americani sau gerAZmani, reprezinta tot atatea momente in constituirea unei stiinte a N., naratologia. Cateva idei si precizari terminologice, in general constante, faciliteaza stabilirea unui domeniu comun de cercetare. Mai intai, distinctia intre povestire (istorisire) si discurs (v.) (formalistii rusi le numeau fabula si subiect), ca aspecte ale N. Povestirea se refera la o realitate anume, la totalitatea evenimentelor petrecute si care urmeaza a fi relatate. Discursul se refera la modul in care cititorul ia cunostinta de cele petrecute, fiind, de fapt, textul insusi.

In acest context, definitia N., a semnului narativ, se prezinta ca, un raport intre povestirea care povesteste (discursul) si povestirea povestita (istorisirea, povestirea) (Grupul u, Retorica generala; R. Barthes, Introduction a l'analyse structurale des recits - Introducere in analiza structurala a povestirii). Clasele de unitati ale N. ca povestire sunt urmatoarele: 1. Nucleele, care se raporteaza la fapte, la actiuni; 2. Indicii, care trimit la descrirea obiectelor si a personajelor (v.); 3. Catalizele, care sunt extensii descriptive ce se refera la desfasurarea faptelor (la nuclee); 4. Informatiile, care situeaza actiAZunea in timp si in spatiu; 5. Personajele sau actantii: definite prinAZtr-un sistem de indici, ele se afirma in actiune. N. ca discurs se caracAZterizeaza prin urmatoarele concepte (dupa Tz. Todorov,