Nopate de decemvrie - poem

Meka şi Meka conţine o parabolă dictată de inspiraţia “cu limbă de foc” într-o noapte de decembrie, cu ger şi zăpadă, a unui poet sărac şi în dezacord cu lumea guvernată de vanitate şi aur. Scrierea în proză valorifică o legendă orientată în care Mahomet Ben Hassan - Ben Ali lasă cu limbă de moarte fiului său Ali recomandarea de a nu se abate niciodată în viaţă de la calea cea dreaptă. Îl sfătuieşte, totodată, să se ducă, aşa cum trebuie să facă orice credincios musulman, la cetatea sfântă Meka, pentru a putea obţine astfel iertarea păcatelor.

Ascultând de îndemnul părintelui său Ali porneşte în pelerinaj la Meka, însoţit de un mare convoi de cămile şi servitori, cu multe provizii de drum, hotărât să străbată pustiul arab pe drumul cel drept. În acelaşi timp, spre aceeaşi ţintă porneşte şi Pocitan-Ben-Pehlivan, un cerşetor respingător la înfăţişare. Deşi este invitat de Ali să meargă în fastnosul său convoi, Pocitan refuză, alegând, spre a ajunge la Meka, nişte căi ocolite dar mai uşor de străbătut. Ali îşi continuă însă drumul prin pustiu; dar marile dificultăţi ale călătoriei nu pot fi învinse şi convoiul piere, oamenii şi cămilele murind rând pe rând, până când emirul, sleit de puteri şi rămas singur, moare şi el, înainte de a-şi fi putut vedea visul cu ochii, căci imaginea Mekăi rămâne o iluzie înşelătoare ca fata morgana. În schimb, hidosul Pocitan-Ben-Pehlivan ajunge la cetatea sfântă. În timp ce emirul trece pragul “Mekăi cereşti”, Pocitan trece pragul “Mekăi pământeşti” şi de aici şi titlul poemei în proză Meka şi Meka.

După 11 ani, Macedonski revine asupra subiectului şi, decantând în materia parabolei în “Românul” noi înţelesuri simbolice, dă naştere celei mai valoroase dintre Nopţile sale.
Din această parabolă, poetul a dezvoltat în magistralul său poem ideea fundamentală a statorniciei credinţei într-un ideal, al căii drepte, neabătute a omului superior hotărât să înfrângă toate piedicile care i-ar sta în cale. În viziunea unei cetăţi care-şi îndepărtează zidurile dinaintea emirului dornic de a ajunge la ea, vedem tragedia idealului în veci neatins. Poezia simbolizează drama geniului, asemenea Luceafărului eminescian, într-o evocare de elevată înflăcărare, reprezentativă pentru întreaga concepţie a poetului şi, poate şi mai mult, pentru drama propriei sale existenţe, fascinată de vis, himeră şi ideal, irealizabil ca orice absolut.

Cu alte mijloace, cei doi poeţi înrudiţi până la un punct şi prin substanţa esteticii romantice, diferenţiază, fiecare în felul său, etica omului de geniu de cea a oamenilor de rând. Emirul alergând de-a lungul imensităţii deşertului arab este simbolul foarte limpede al sufletului omenesc însetat de absolut, atras de “o sfântă cetate a idealului”, care în poemul macedonskian este Meka.
Structura poemului se organizează în funcţie de aceste conţinuturi, pe trei momente principale sau, altfel spus, pe două părţi legate între ele de motivul inspiraţiei. În această poezie, poetul surprinde deopotrivă, prin alternarea continuă a planului real cu cel fantastic şi tendinţa socială, protestatară, provocată de soarta tragică a geniului în societatea care, nepăsătoare, îl lasă pe poet să moară în mizerie. Revenind la structura poemului distingem următoarele momente:

1.) Imaginea creatorului înfăţişat în context social la modul simbolic (versurile 1¬28). Mediul ambiant şi natural îi este ostil poetului. Este o realitate neconvenabilă acestuia şi de aici nevoia de a o converti în una convenabilă: “Pustie şi albă e camera moartă / Şi focul sub vatră se stinge scrumit / Poetul, alături, trăsnit stă de soartă / Cu nici o scânteie în ochiu-adormit / Iar geniu-i mare e-aproape un mit / Şi nici o scânteie în ochiu-adormit”;

2.) Motivul inspiraţiei (versurile 29-39) - parte în care poetul îşi caută condiţia lui de artist în “flacăra vie” a inspiraţiei: “Dar scrumul sub vatră, deodată, clipeşte / Pe ziduri, aleargă albastre năluci / O flacără vie pe coş izbucneşte / Se urcă, palpită, trosneşte, vorbeşte / - Arhanghel de aur cu tine ce-aduci? / Şi flacăra spune: “Aduc inspirarea / Ascultă şi cântă, şi tânăr refii.” Astfel se realizează saltul din cotidian în fantastic, din material în spiritual, dintr-o realitate într-o alta, transfigurată artistic, închipuită de energia sufletească a poetului. Cititorul pătrunde pe nesimţite pe această poartă, fiind întâmpinat de imaginea mirifică a Bagdadului, în care poetul e însuşi emirul strălucitului oraş al lumii orientale. Sub raport stilistic, simbolul devine figura poetică centrată în primele două părţi pentru a zugrăvi datele materiale ale condiţiei poetului în relaţia lui cu societatea. Câmpia “pustie şi albă”, “camera moartă”, “viscolu-albastru”, “ochiu-oţelit al lumii”, “lupii groaznici” ce s-aud “Cum latră, cum urlă, cum urcă / Un tremol sinistru” sunt toate simboluri ale acestei condiţii damnate a artistului.

3.) Lupta pentru atingerea absolutului, prezentată în chip alegoric-simbolic (versurile 40-227).