O scrisoare pierduta - I.L. Caragiale

Ion Luca Caragiale:
O scrisoare pierdută



Tudor Vianu: Printr-un neaşteptat dar al soartei în timp ce poezia română câştigă în Eminescu expresia ei cea mai înaltă, proza narativă şi teatrul atinge acelaşi nivel în Ion Luca Caragiale, un scriitor pe care-l îl înrudeşte cu emulul său în lirică aceeaşi cult al cuvăntului romănesc, pe care îl înzestrează cu noi şi mari puteri expresive.
Un alt punct de convergenţă (de întălnire) a celor doi mari clasici a literaturii române este atitudinea critică faţă de societatea vremii, ruinarea satirică a instituţiilor, moravurilor, defectelor societăţii contenporane. Caragiale este considerat cel mai de seamă reprezentant al realismului în literatura romănă, cel mai mare dramaturg român. Colorată satiric încă de la începuturile ei (Vasile Alecsandri: Ciclul Chiriţelor) comedia românească dobândeşte prin Caragiale: vitalitate şi maturitate artistică; observaţie lucidă şi pătrunzătoare; este un maiestru neegalat al dialogului dramatic, o galerie de tipuri pitoreşti şi reprezentativi. Prin Caragiale comedia românească se apropie considerabil de ceea ce înseamnă comdie modernă. Dramaturgul foloseşte într-un mod originar o serie întreagă de tehnici obişnuite: încurcătura, coincidenţa, subiectul etern al cuplului, echivocul, scrisoarea pierdută, confuzia. În acelaşi timp însă Caragiale realizează o înnoire a tehnicii dramatice: modificarea naturii conflictului dramatic (pe lângă conflictulul de interese opuse, întâlnim conflictul modern dintre om şi textul scris); o ştiinţă rară a replicii; o extraordinară capacitate de esenţializare. Prin alte procedee de o surprinzătoare modernitate Caragiale se dovedeşte un adevărat precursor al teatrului modern: personajul absent; exploatarea clişeelor verbale şi a truismelor din presa vremii; valorificarea oratoriei; lupta omului cu textul scris (lectura scrisorii, lectura presei). Cele patru comedii se caracterizează printr-un realism viguros, demascând societatea burgheză profund inmorală, cu moravurile ei familiare, politice, sociale reprobabile (condamnabile). Aceste comedii sunt tot atât documente autentice prin care cunoaştem lumea presei, a politicienilor, luptele electorale, moravurile familiei burgheze.
Piesele se impun printr-o tipologie realistă, variată şi reprezentativă: fiecare personaj (Caţavencu, Trahanache, Pristindă) întruneşte însuşirile de bază ale tipului (politicianul demagog, slujbaşul umil, etc.) în trăsături individuale, particulare. Caragiale are meritul de a fi adus pe scenă personaje vii, definite comlex, care crează impresia de viaţă de realitate.
Personajele sunt surprinse în două iposteze fundamentale: în viaţa publică, politică şi în viaţa de famile. Cele două teme esenţiale ale comediilor sunt deci politica şi amorul.
Ca podopera dramatugiei Caragiale este O scrisoare pierdută (1884) şi îşi păstrează o regretabilă actualitate. Ar fi minunat să nu-l mai înţelegem pe Caragiale, pentru că ar însemna că Farfuridi, Caţavencu, Tipătescu, Dandanache numai exista. Caragiale critică în acesată comedie farsa alegerilor din trecut. Conţinutul piesei este încă mult mai bogat vizând moravurile politice şi ale vieţii de familie din epoca respectivă.

Cadrul temporal
Nu întâmplător Caragiale plasează acţiunea în timpul alegerilor, pentru că în lupta pentru putere cade orice mască şi omul se arată aşa cum este în realitate, în stare de orice pentru a obţine puterea. Din această perspectivă lupta electorală nu este o luptă de principii, ci de interese personale. Suntem în anul de graţie 1883.

Cadrul spaţial
Acţiunea piesei se petrece într-un oraş de provincie, capitala unei judeţi de munte. Intenţionat autorul nu precizează numele localităţii, sugerând astfel că farsa alegerilor este acelaşi peste tot.

Titlul piesei
Forma articulată cu articol nehotărât sugerează că este vorba doar de unul din multele texte particulare, folosite ca mijloc de şantaj în lupta politică.

Intriga piesei este declanşată de pierderea unui scrisori compromiţătoare, trimisă de Tipătescu, prefectul judeţului, lui Zoe, soţia lui Trahanache. Plimbarea scrisorii de la un personaj la celălat luminează caractere, psihologii. Ea îi dă putere celui care o are în stăpânire, şi produce spaimă celui care o pierde. Lupta politică pentru desemnarea unui candidat se dă între Farfuridii sprijinit de Trahanache şi Brânzovenescu, şi Nae Caţavencu.
Găsind scrisoarea compromiţătoare Caţavencu o foloseşte ca mijloc de şantaj în lupta politică, dacă nu va fi sprijinit de Trahanache şi Tipătescu, va publica scrisoarea în gazeta pe care o conduce – Răcnetul Carpaţilor.
Cei doi şantajaţi recurg şi ei la ameninţări şi cel din urmă ajung la şantajul cu o poliţă falsificată de Caţavencu. Când lupta dintre cei doi atinge punctul culminant, apare candidatul de la centru, Agamiţă Dandanache, despre care autorul preciza: mai prost ca Farfuridii, şi mai canalie decât Caţavencu.
Repetarea procedeului –Dandanache câştigă tot prin şantajul cu o scrisoare pierdută– sugerează că în lupta politică a vremii şantajului cu un text particular era un mijloc frecvent folosit.

Problematica piesei se poate reduce la două cuvinte: politica şi amorul. Este însă mai complexă. În primul rând Caragiale critică farsa alegerilor din trecut, dezvoluind o tristă realitate: pierderea unei scrisori copromiţătoare hotăreşte viaţa politică unui orăşel.
Dramaturgul surprinde mijloacele necinstite, folosite în lupta politică, corupţia şi demagogia politicienilor. În acelaşi timp pune în evidenţă incultura, prostia unor politicieni din vremea sa.
Aceste trăsături negative dovedite în lupta politică caracterizează şi viaţa intimă de familie. Inmoralitatea, corupţia definesc deopotrivă viaţa politică şi viaţa de familie.

Concluzia piesei este amară. În lupta politică nu reşeşte cel mai bun, ci cel mai priceput, mai abil în lupta pentru putere.
Satira este cuprinzătoare şi necruţătoare. Personajele sunt definite comlex, prin fapte, nume, libaj. Aceste personaje prind viaţă datorită preţioaselor indicaţii scenice ale autorului. Caragiale îşi pune personajele să vorbească, să ţine discursuri din care practic se autodesfiinţează, demonstrându-şi prostia, inclutura, demagogia. Personajele îmbină trăsături general valabile cu trăsături particulare, individuale. Astfel Caţavencu este demagogul latrans. Zoe este soţia infidentă, amantă. Tipătescu este junele prim (amantul). Dandanache este prostul vanitos.

Nae Caţavencu este reprezentantul tinerii burghezi locale, candidatul grupului, tânăr inteligent şi independent. Este directorul ziarului Răcnetul Carpaţilor, stăpânit de o dorinţă profundă de parvenire politică. Etse tipul politicianului demagog, corupt, în strare de orice pentru a-şi atinge scopul. Deviza sa este scopul scuză mijloacele, a spus nemuritorul Gambetta. Pentru a câştiga lupta politică Caţavencu nu ezită să folosească şantajul. Atâta vreme cât are scrisoarea este orgolios, agresiv, inflexibil. După ce pierde scrisoarea devine umil, linguşitor, supus. Principala trăsătură a lui Caţavencu este capacitatea de a se adopta la orice situaţie. El este mereu pregătit să schimbe masca. Discursurile sale pun în evidenţă demagogia, inclultura, lipsa de logică. El ştie să emoţioneze, să plângă, să influenţeze ascultătorii. Caţavencu este un actor desăvârşit: când se urcă la tribună el îşi intră în rol. Caţavencu ştie să simuleze orice emoţie, orice sentiment. Noţiunile de ţară, popor, progres, reprezintă pentru el simple lozinci în lupta electorală:
CAŢAVENCU (ia poză, trece cu importanţă printre multţime şi suie la tribună; îşi pune pălăria la o parte, gustă din paharul cu apă, scoate un vraf de hârtii şi gazete şi le aşază pe tribună, apoi îşi trage batista şi-şi şterge cu eleganţă avocăţească fruntea. Este emoţionat, tuşeşte şi luptă ostentativ cu emoţia care pare a-l birui. – Tăcere completă. Cu glasul tremurat): Domnilor!… Onorabili concetăţeni!… Fraţilor!… (plânsul îl îneacă.) Iertaţi-mă, fraţilor, dacă sunt mişcat, dacă emoţiunea mă apucă aşa de tare… suindu-mă la această tribună… pentru a vă spune şi eu… (plânsul îl îneacă mai tare.)… Ca orice român, ca orice fiu al ţării sale… în aceste momente solemne… (de-abia se mai stăpâneşte) mă gândesc… la ţărişoara mea… (plânsul l-a biruit de tot) la România… (plânge. Aplauze în grup)… la fericirea ei!… (acelaşi joc de amândouă părţile)… la progresul ei! (asemenea crescendo)… la viitorul ei! ...