O sinteza a teoriei literare moderne

In anii primului razboi mondial, si imediat dupa, fenomenul a parut efemer, o simpla extravaganta printre altele ale epocii, dar astazi, in perspecAZtiva istorica, desi nu putem vorbi de o larga difuzare a celor doua miscari, constatam sincronismul lor cu unele inovatii din poezia si proza veacului nostru.

Proust, Joyce, Woolf, au instaurat de fapt in roman o stare de criza permanenta, inlocuind o formula de roman cu alta, ceea ce, de fapt, realizasera si Zola, ori Stendhal, ori Sterne, la vremea lor, dar si dovedind in plus ca genul insusi al romanului, fie el cat de larg, nu mai poate fixa fluxul nesfarsit al vietii exterioare si interioare. Formulele lor artistice reprezinta modalitati stralucite de captare pe pagina a acestui flux, dar si revelari la fel de conAZvingatoare ale dimensiunii infinite a existentei, in principiu imposibil de captat.

Dupa acesti scriitori, orice roman a devenit un pat al lui Procust, orice creatie romanesca o revolta implicita a autorului imAZpotriva constrangerilor propriei lui creatii. Intr-adevar, Nathalie Sarraute, reluand o fraza de-a lui Stendhal, avea dreptate: suspiciunea a luat locul increderii in roman si, poate, in arta, in genere, respectiv in dreptul autorului de-a inventa si manipula o lume a lui, rivala cu cea materiala...

Situatia romanului este un exemplu pentru situatia mai generala a intregii literaturi moderne. "Suspiciunea" fata de text este corelata cu labilitatea textului insusi. Nu numai romanul a devenit "proteic" (cum afirma Alberes), ci si oricare opera literara. In comparatie cu predecesorii lui din alte veacuri, scriitorul pare aproape obsedat de inovatie, si ca tehnica, dar si ca viziune asupra lumii, incat suspiAZciunea de care vorbea Sarraute are ca ciudat revers proliferarea chiar a modalitatilor in care poate fi exprimata.

Critica si teoria literara au fost printre primele discipline umaniste, care au avut de "suferit" de pe urma noilor situatii liteAZrare, in veacul trecut, Sainte-Beuve ori Taine erau adevarate spirite directoare. In veacul nostru Thibaudet ori Gaetan Picon nu-i egaleaza ca autoritate, iar T. S. Eliot, eseistul, chiar sprijinit de poet, nu atinge audienta unui Ruskin. Un alt rezultat consta insa in marirea decalajului intre comprehensiunea si sistemul teoretic al criticului si rapida moAZdificare a valorilor literare obiective.

Este adevarat ca Sainte-Beuve nu 1-a inteles pe Baudelaire, dar, in linii mari, gustul si opiniile sale literare consunau cu ale epocii. Operele novatoare ale contempora-neitatii sunt primite cu entuziasm sau cu obiectii insemnate, opiniile criticilor fiind aproape regulat impartite, dar faptul ingrijorator este ca orice incercare de teoretizare ramane, evident, in urma schimbaAZrilor din beletristica. Cateva exemple tot pentru roman.

Percy Lubbock (The Craft of Fiction, 1921) generalizeaza experienta romanesca a lui Henry James, dar aproape ca o neglijeaza pe aceea a lui Proust (care-si publica ciclul incepand cu 1913). E. M. Forster (Aspects of the Novel, 1927) nu-i apreciaza prea mult pe Proust si Virginia Woolf, iar Thibaudet insusi (Reflexions sur le roman, 1938) nu realizeaza vaAZloarea lui Joyce (Ulysses, 1929).