Octavian Soviany - Lectia de sinceritate

De la Baudelaire, am invatat, de asemenea, ca adeseori trebuie sa-l implori pe Dumnezeu ca sa-ti poti privi trupul si sufletul fara scarba. Iar lectia scarbei de sine - ca si lectia disperarii, de altfel - e constructiva in cel mai inalt grad, deoarece - anihilandu-l pe cel mai odios dintre monstrii nostri interiori (ma refer, desigur, la vanitate) - ne reda noua insine, conducandu-ne spre sinele nostru profund si smulgandu-ne din volbura de miraje a Mayei.

Peste ani, cand am incercat sa-mi scriu (in Textele de la Monte Negro) propriul traseu labirintic, m-am descoperit in ipostaza baudelairiana a regelui dintr-o tara ploioasa, prin care - in loc de sange - circula apa verde a Lethei.Si m-am inversunat impotriva acestui cavaler al plictisului, silindu-ma sa fiu totodata cutit si rana, palma si obraz, roata si corp tintuit pe scandura esafodului.M-am folosit de arma ridicolului si mi-am luat in deradere neputintele, pentru a ma elibera de sinele meu aparent, pentru a-mi smulge toate mastile, sacrificand uneori si bucati de obraz, in spiritul lectiei baudelairiene din Heautotimouromenos.

Si mi-am numit pe rand toti demonii interiori, intr-o tentativa de exorcizare la care n-as fi putut sa acced daca n-as fi citit niciodata Florile raului.Nevoindu-ma spre acea dictie impecabila cu care se rosteste textul baudelairian si care e semnul demnitatii noastre pana si in infern.Caci - si am invatat asta tot de la Baudelaire - infernul condamna, te condamna, fara drept de apel, la o demnitate superlativa.
De asta este Baudelaire tatal nostru, al tuturor.