Oglinda lui Eminescu

Oglindirea este un fenomen natural şi el există de când lumea. Ptolemeu a fost primul care a expus o teorie a oglinzilor şi a refracţiei luminii, iar despre Arhimede se spune că ar fi aprins corăbiile duşmane cu ajutorul unor oglinzi care concentrau razele soarelui. Experienţa acestuia a fost dovedită prin anul 1747 de către învăţatul Buffon, în preajma Parisului.

În legătură cu acest fenomen există o mulţime de lucruri cunoscute, dar şi multe întrebări care nu şi-au găsit nici astăzi răspunsul. Oglinda inversează stânga cu dreapta, dar nu şi susul cu josul. Acest fenomen paradoxal a născut vii controverse, mai ales că pot fi construite şi oglinzi care să nu inverseze imaginea. Matematicianul american Martin Gardner a descris în articolul său Stâng sau drept? publicat în volumul Amuzamente matematice o cale simplă de a confecţiona o oglindă "ciudată": se aşează două oglinzi obişnuite astfel încât să formeze un unghi drept. Dacă se roteşte această oglindă cu 90 de grade imaginea va inversa partea de sus cu cea de jos.

Sub diferite forme fenomenul de oglindire este considerat uneori un miracol, pentru că însăşi lumina este încă un miracol. Unele consideraţii filozofice au legătură cu acest fenomen iar înţelegerea lui ar putea aduce multe lămuriri. Alice din ţara minunilor spunea despre imaginea obiectelor din oglinda ei că "merg pe cealaltă cale". De-a lungul timpului toţi marii scriitori ai lumii s-au inspirat cu prisosinţă din acest izvor.

Julien Eymard, în ampla sa lucrare intitulată Tema oglinzii în poezia franceză, distinge două mari perioade: evul mediu, când oglinda metalică avea dimensiunile feţei umane, şi romantismul, când oglinda de sticlă capătă statura umană. Autorul studiului descoperă şi unele coincidenţe care îl determină să-şi pună întrebarea dacă tehnica sticlei a contribuit la orientarea poeziei clasice spre exactitate şi claritate. Între cele două epoci de cultivare asiduă a temei oglinzii a existat un interval de trei secole "clasice" în care oglinda este reflectată în literatura franceză doar în scurta perioadă a barocului.

În poezia românească, mitul oglinzii ocupă un loc central şi apare sub cele mai rafinate forme la Eminescu. În poezia sa oglinda este prezentă deseori într-o perspectivă cosmică. Rolul ei este acela de a reduce dimensiunile cosmice, de a împreuna spaţii şi de a transpune ca un obiect de apropiere. Lentilele nu există sau nu sunt importante, ci doar fenomenul de reflecţie ca atare este cel vizat. Oglinda apropie lumi separate de distanţe enorme, atât spaţial cât şi temporal.

Cât ştia Eminescu despre fenomenul fizic de oglindire? George Călinescu spunea că: "Eminescu nu era însă, hotărât, un om de ştiinţă şi nici măcar un cunoscător sistematic al vreunei discipline, ci numai un amator vag de profunditate.". Totuşi, fenomenul ca atare este foarte des întâlnit în poezia sa. Eminescu, "sfântul preacurat al ghiersului românesc" cum îl numeşte Tudor Arghezi, este conştient de puterile magice ale oglinzii. De aceea el le multiplică şi le găseşte în fiecare obiect luminat din jurul său.

Oglinzile preferate ale lui Eminescu sunt: lacul, izvorul, apa în general, dar şi luna, marmura, gheaţa şi, desigur, oglinda propriu-zisă. În acelaşi timp poetul vizează şi lumi duale, simetrii şi asimetrii, jocuri de umbre şi lumini care transpun imagini paralele deosebit de sugestive. În perioada iluziilor şi idealurilor tinereşti poetul s-a exprimat prin tonalităţi majore, culori vii şi lumini curate. Poezia tinereţii - tânjind după bucuria clipei de dragoste şi împlinirea iubirii desăvârşite - abundă de vegetaţie şi veşnice sclipiri de ape. Prezenţa constantă a apei în ipostaza de lac sau izvor este caracteristică acestei perioade. Apa joacă un dublu rol în imagine: unul coloristic, sprijinind jocul de valori plastice, plin de lucire fină şi tremurătoare în întunericul pădurii, şi unul sonor, de acompaniament al stărilor sufleteşti.

Lacul reprezintă probabil cel mai mirific obiect al oglindirii în poezia lui Eminescu. Cu apa sa liniştită, el participă în mod aproape firesc la reflectarea cerului senin: "În lacul cel verde şi lin / Resfrânge-se cerul senin," (Frumoasă-i - 1866). În Crăiasa din poveşti apa aduce alte virtuţi plastice: "Lângă lac, pe care norii / Au urzit o umbră fină, / Ruptă de mişcări de valuri / Ca de bulgări de lumină...". La fel şi în Lacul: "Lacul codrilor albastru / Nuferi galbeni îl încarcă; Tresărind în cercuri albe / El cutremură o barcă".
Lacul sclipeşte adesea, oferind un miraculos joc de lumini, iar unduirile apei sale par un leagăn al întregului univers: "Tresărind scânteie lacul / Şi se leagănă sub soare;" (Freamăt de codru - 1879). Stelele nu se văd întotdeauna pe cer, ci direct pe pământ, aproape de eroi, mereu reflectate de apele lacului: "Ce mi-i vremea, când de veacuri / Stele-mi scânteie pe lacuri," (Revedere - 1879). Lacul poate fi adânc, dar mereu neted. El poate reflecta şi zâne: "În lacu-adânc şi neted, în mijlocul de lunce / Părea că vede zâne cu păr de aur roş." (Codrul şi salon).