Orbitor - Mircea Cartarescu

Şi-a sustinut teza de doctorat în 1999, la Universitatea Bucureşti. În prezent este lector la Facultatea de litere din Bucureşti.Mircea Cărtărescu a debutat în anul 1978, în “România literară”. Are o bogată activitate literară iar numeroase din romanele şi poeziile sale au fost premiate: “Faruri, vitrine, fotografii” – premiul Uniunii Scriitorilor pe 1980, “Levantul” – premiul Uniunii Scriitorilor pe 1990, “Dragostea” – premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, “Visul” – premiul Academiei Române pe 1989 (tradusă în franceză şi spaniolă şi nominalizată în Franţa pentru Premiul Medicis, Premiul pentru cea mai bună carte străină şi Premiul uniunii Latine- ediţia necenzurată a apărut în 1993 şi se numeşte “Nostalgia”), “Travesti” – premiul Uniunii Scriitorilor şi premiul ASPRO pe 1994 (tradusă în franceză şi olandeză), “Orbitor”- Aripa stângă – premiul ASPRO pe 1996

Nicolae Manolescu spunea astfel: “Roman autobigrafic şi vizionar, Orbitor reprezintă prima parte a unei trilogii – Aripa stângă, Corpul şi Aripa dreaptă- care se anunţă excepţională. După ce a debutat ca poet, Mircea Cărtărescu pare acum definitiv captivat de proză.

O proză densă şi profundă, realistă şi onirică, descriptivă şi halucinantă, mustind de subiectivitate ca un burete de apă, populată de personaje şi de obiecte fascinante, atrasă de promiscua subterană psihanalitică şi luminată de splendide curcubee baroce. Roman al căutării timpului pierdut, metaroman al citirii şi scrierii trecutului, Orbitor este o arheologie şi anatomie a fiinţei, fără termen de admiraţie în literatura română, în afară, poate, de senzualitatea metafizică a lui M. Blecher.”

Mircea Cărtărescu îşi caracterizează însă altfel opera sa: “Orbitor” nu e, propriu-zis, un roman decît în sensul cel mai larg al cuvîntului. Eu prefer să-l numesc “o carte”. Ar putea fi, într-adevăr, “cartea vieţii mele”, nu însă în sensul de “cea mai bună”, sau “cea care va rămîne”, ci de scriere care le unifică-ntr-un fel pe toate celelalte. După “Orbitor” cred că se va vedea mai bine unitatea scrierilor mele.”

Romanul începe printr-un citat din Biblie (Pavel, Corinteni,1,9-12) foarte expresiv, care ilustrează în câteva rânduri conţinutul romanului: “Căci cunoaştem în parte şi prorocim în parte; dar când va veni ce este desăvârşit, acest în parte se va sfârşi.Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil; când am devenit matur am terminat cu ce era copilăresc. Acum vedem ca într-o oglindă în chip întunecos, dar atunci vom vedea faţă în faţă; acum cunosc în parte, atunci voi cunoaşte deplin, cum am fost şi eu cunoscut pe deplin.”

Primul capitol debutează cu o imagine descrisă într-o maniera proprie şi foarte personală. Este descrisă priveliştea de vis a nopţilor bucureştene. În viziunea autorului, oraşul , pentru el, era o lume aparte, o lume plină de mister în care rareori se încumetase să pătrundă, dar, pe care o cunoştea perfect, de la geamul camerei sale. Personajul principal, Mircişor, îşi reaminteşte cu nostalgie de vremurile în care stătea pe lada de la studio, cu picioarele pe calorifer, pe întuneric, privind “tripticul nocturn, de o strălucire sticolasă, nesfârşită, inepuizabilă”. Pe atunci nu se construise “blocul de vizavi” care i-a răpit priveliştea, i-a furat visele...

În acel colţ al camerei începeau visele sale, o aventură printre clădirile misterioase ale Bucureştiului, cu huruitul tranvaielor şi fragmente ale unor acţiuni mărunte ale vieţii. Mama sa, de care mărturiseşte că nu îl lega nimic mai mult decât faptul că “îi spăla rufele, îi făcea cartofi prăjiţi, îl trimetea la facultate”, este mitizată în poemele sale, versuri “venite de nicăieri”.

Revenind la realitate, Mircişor se trezeşte căutând în mica arhivă a familiei adăpostită într-o geantă a mamei sale, unde, printre numeroase lucruri neînsemnate şi printre facturi, găseste un lucru care îl tulbura, o veche proteză, a mamei sale, care, l-a început, l-a dezgustat. I-a atras atenţia însa culoarea deosebită a gingiilor, culoare pe care a descoperit-o când s-a oprit derutat, în piaţa de pe strada “Domniţa Ruxandra”, unde şi-a dat seama că era culoarea înserării.

Atunci a avut o viziune. A văzut-o pe mama sa, conturându-se încet, în jurul protezei. A simţit cum mâna sa îi atingea buzele. Dezmeticindu-se, a intrat în blocul de lângă el şi a urcat până la ultimul etaj, ajungând pe terasa. Acolo, i s-a arătat imaginea pe care o iubea, pe care o adora: monstruosul oraş învăluit în mister şi întuneric. Tulburat, a intrat înapoi în bloc şi a coborât foarte multe etaje, în viziunea sa, până, ca prin minune, a ajuns în faţa uşii lui din blocul de pe Ştefan cel Mare.

Viaţa lui se desfăşura în interiorul celor patru pereţi ai camerei sale. Deşi colinda în fiecare zi cartierele metropolei, nimic nu se compara cu imaginea mirifică de la fereastra odăii lui. Era în stare să privească ore în şir panorama. Unele nopţi se consumau în realitatea paginilor, când nimic nu mai era real, totul era relativ, totul era magic. Într-un final însa, somnul ieşea învingător, dar şi atunci, himerele nopţii îl învăluiau în braţele lor nevăzute.

Visa la casa în care îşi trăise primii ani ai vieţii, casa de pe Silistra, unde îşi dusese o vreme veacul mama sa.În primul volum al trilogiei “Orbitor”, Mircişor vorbeste despre mama sa, pe când al doilea volum, “Corpul” îl are in plin plan chiar pe el.

Vizita la bunicul său, mereu il tulbura .Badistav Dumitru fusese militar, dar în spatele vieţii lui se ascundea o istorie tulburatoare. Mircişor ştia că neamul Badislavilor avusese cătunul izolat, aşezat “într-o văioagă a munţilor Rodopi”. Toată lumea trăia liniştită până când în satul lor au ajuns ţiganii, care le-au vândut seminţe de mac pentru patru cetere frumoase.

De la aceste seminţe de mac li s-a tras tot răul Badislavilor.În ziua mucenicilor Mina, Eugraf si Ermoghen, mortii au ieşit din morminte şi au început să terorizeze localnicii pentru că de când gustaseră din maci, nimeni nu mai mergea la biserică şi nimeni nu se ruga pentru ei.. Pentru că foarte mulţi păcătuiseră, de frică, au trecut de partea lor. Apoi au dat foc caselor.

O rămăşiţă a satului se adunase în biserică, iar Popa, singurul care nu gustase din maci, a început să citească din Evanghelie, despre Isus în vremea când a alungat demonii din porci. Strigoii nu concepeau să mai fie supravieţuitori, aşa că au încercat să dea foc bisericii, dar nu au reuşit. Au chemat în ajutor demonii-greieri, dar şi aceştia au pierit cand au simtit tămâia. Preotul împreună cu cei 40 Badislavi, au ieşit din biserică. Atunci a început să ningă cu îngeri, care au venit în ajutorul lor. A fost o bătălie grea, dar în final, Badislavii au ieşit învigători, pentru că, credinţa lor i-a salvat.

După ce totul s-a sfârşit, neamul Badislavilor a plecat pentru a se stabili în sus de fluviul Dunav. Dunărea însă, pentru a putea fi trecută, cerea un suflet ca jertfă. În trecut, preotul asistase la o slujbă în care fetiţa pe care nimeriseră sorţii a fost aruncată în apa îngheţată. În vremurile lor însă, oamenii şi-au dat seama că nu viaţa ci sufletul trebuie dăruit fluviului, aşa că de fiecare dată când vroiau să treacă pe celalalt mal, Dunarea primea umbra unui tânăr sau a unei tinere.

De acea dată, picaseră sorţii pe Vasili, un copil găsit pe câmp de femei. A fost crescut în satul lor, iar acum, a fost nevoit să îşi cedeze umbra râului. Acest lucru, pentru el, a însemnat maturizarea, începutul adolescenţei. Precum în basmele româneşti, Cărtărescu descrie acest moment ca unul crucial, în care băiatul prostuţ a devenit barbat.