Originile crestinismului

Fariseii erau partizanii respectării cu stricteţe a Legii lui Moise. Zelotii erau adepţii rezistentei armate, violente contra romanilor. Esenienii erau o secta care, dezgustata de societatea din timpul ei, a preferat sa trăiască in comunitati monarhale izolate. O componenta esenţiala a iudaismului era ideea venirii unui salvator, Mesia, care sa elibereze poporul evreu.

CRESTINISMUL SI MESAJUL SAU
Nucleul întregii doctrine (doctrina reprezintă pentru creştini totalitatea credinţelor, a ideilor, a regulilor, care definesc o concepţie a omului fata de Dumnezeu, fata de lume si fata de ceilalţi) creştine este Iisus, pe care discipolii săi l-au numit Mesia (Unsul, in greceşte Christos). Născut in Palestina, in anul 5 i. Cr., el a fost răstignit in anul 30 d. Cr. Viata si scurta lui apariţie de Mesia sunt descrise de Evanghelii.

Iisus nu a contestat religia evreilor, dar a încercat sa depaseasca limitele unei comunitati umane restrânse, mesajul sau fiind adresat tuturor oamenilor. Creştinismul este o religie întemeiata pe iubirea aproapelui si pe virututi morale. Cretinilor li se promitea după moarte viata eterna in imparatia lui Dumnezeu, Paradisul.

INCEPUTURILE CRESTINISMULUI
Componenta esenţiala a acestei noi religii este iudaismul, care a promovat monoteismul, speranţa mesianica, sistemul etic cel mai riguros existent atunci (cele 10 porunci), o filozofie a istoriei ( Dumnezeu va triumfa asupra eşecului pe care omul l-a înregistrat in încercarea lui de a aduce in istorie o epoca de aur), si o carte sfânta (Vechiul Testament), care, împreuna cu Noul Testament, vor constitui Biblia.
Limba in care s-a difuzat creştinismul a fost cea greaca, o adevărata limba universala antica.

Momentul-cheie care a dus la distrugerea credinţelor politeiste greceşti a fost apariţia filozofiei raţionale in secolul al VI-lea i. Cr. Insa foarte curând, filozofia nu va mai reuşi sa ofere o unitate spirituala a lumii greceşti (cum fuseseră înainte panteonul zeilor, cultul lor, marile serbări panelenice). Ea insasi se va diviza in diverse scoli filozofice: stoicismul( cu detaşarea sa), epicureismul (cu individualismul si urmărirea satisfactiei personale) si materialismul, care au influenţat profund orientarea generala.

Elementele prin care s-au manifestat insa afinitatile religioase intre greci si religia creştina nou aparuta au fost platonismul, cu ideea nemuririi sufletului, si stoicismul, cu ideea lumii de dincolo.
Contribuţia romanilor la constituirea noii religii a fost una special politica. Ei au avut ca nimeni alţii pana atunci sentimentul unitarii omenirii sub o lege universala. Cuceririle romane au dus, pe de alta parte, la pierderea credinţei multor popoare in propriii lor zei, instituind un model comun.

RASPANDIREA CRSTINISMULUI
Creştinismul s-a adresat mai întâi evreilor. El s-a extins repede la Ierusalim, dar tot aici si-a avut primul martir, pe Ştefan, ucis cu pietre de evrei. Personalitatile cele mai importante care au ajutat la răspândirea creştinismului au fost Pavel si Petru, care a convertit pentru prima data un ne-evreu, pe Cornelius, un sutaş roman. Conciliul de la Ierusalim din anul 49 d. Cr. a decis ca noua religie sa iasă din graniţele ei iniţiale, adresându-se si celorlalte popoare. Creştinismul devine prin aceasta o religie destincta de iudaism. Cu ajutorul lui Pavel apar primele comunitati de creştini printre evrei, dar si printre greci si romani. Doua acte rituale trebuiau respectate in primul rând pentru a fi considerat creştin : botezul si euharistia ( impartasania).

LUPTA CRESTINISMULUI PENTRU SUPRAVIETUIRE
Biserica a avut de infrantat circa 300 de ani problema externa a persecuţiilor (din partea statului roman) si pe cea interna a ereziei.
Cauzele persecuţiilor romane au fost de mai multe feluri. Mai întâi politice, căci creştinii ii erau loiali lui Cristos, iar romanii Cezarului, cele doua ordini intrând adesea in conflict. Alte cauze au fost de natura religioasa, crstinii refuzând sacrificiile pe altare si in general idolii; sociala, creştinii militând pentru egalitate sociala, ceea ce in ochii aristocraţiei romane constituia o adevărata revoluţie; economica, fabricanţii de idoli, pictorii, arhitecţii, preoţii nefiind entuziasmaţi de acesta religie care le ameninţa mijloacele de existenta.