Parmenide

Trimis la data: 2002-06-13
Materia: Psihologie
Nivel: Liceu
Pagini: 13
Nota: 7.80 / 10
Downloads: 2229
Autor: Alexutzu
Dimensiune: 185kb
Voturi: 118
Tipul fisierelor: doc
Acorda si tu o nota acestui referat:
Parmenide a fost filozof şi poet grec, născut dintr-o familie renumită, în Elea, în sudul Italiei şi a fost considerat şeful şcolii filozofice eleatice. A fost un om stimat pentru legislaţia concepută, care adusese prosperitate şi bogăţie oraşului. A fost admirat şi pentru viaţa sa exemplară.Discipol al lui Xenophan, Parmenide a scris în opoziţie conştientă cu credinţele lui Heraclit, dată fiind aluzia evidentă la acest filozof: cineva este şi nu este mereu acelaşi şi mereu altfel, căci toate lucrurile evoluează în direcţii diferite. Opera este considerată inartistică. Pentru cosmogonia pe care o descrie în partea a doua, Parmenide îşi apropriase stilul hesiodic, stil care însă nu se potriveşte cu dialectica aridă a primei părţi.
Parmenide a fost filozof şi poet grec, născut dintr-o familie renumită, în Elea, în sudul Italiei şi a fost considerat şeful şcolii filozofice eleatice. A fost un om stimat pentru legislaţia concepută, care adusese prosperitate şi bogăţie oraşului. A fost admirat şi pentru viaţa sa exemplară.
Discipol al lui Xenophan, Parmenide a scris în opoziţie conştientă cu credinţele lui Heraclit, dată fiind aluzia evidentă la acest filozof: “cineva este şi nu este mereu acelaşi şi mereu altfel, căci toate lucrurile evoluează în direcţii diferite”.
Despre biografia sa mai este cunoscut faptul că s-a oprit în Atena într-o călătorie efectuată în al 65-lea an al vieţii sale, şi acolo a devenit prieten al tânărului Socrate.
Parmenide a rupt tradiţia prozei ionice scriind versuri în hexametru. Din singurul său poem didactic, “Despre natură”, supravieţuiesc doar fragmente, deşi discursul de introducere a fost bine păstrat.


Opera este considerată inartistică. Pentru cosmogonia pe care o descrie în partea a doua, Parmenide îşi apropriase stilul hesiodic, stil care însă nu se potriveşte cu dialectica aridă a primei părţi.
Parmenide nu era un poet înnăscut, şi se poate pune întrebarea “ce l-a determinat să ia această turnură?”. Exemplul scrierilor poetice ale lui Xenophan nu este o explicaţie completă. Este puţin probabil ca lucrarea sa să îşi fi avut originile în poezia lui Xenophan, pentru că stilul este al lui Hesiod şi al “Orficelor”.
În Prolog, Parmenide descrie ascensiunea sa către casa zeiţei despre care se presupune că vorbea în versuri. Este o reflexie a ascensiunilor convenţionale spre divinitate care sunt aproape la fel de comune ca şi descenderile în infern din literatura apocaliptică de atunci.
Prologul se deschide cu imaginea lui Parmenide reprezentându-se într-un cărucior înconjurat de nimfele soarelui care părăsiseră lumea întunericului ca să îl ghideze în călătoria sa. Nimfele îl conduc din casa nopţii, simbol al ignoranţei omului la casa zilei, loc al cunoaşterii şi al raţiunii. Scopul călătoriei este palatul zeiţei care îl întâmpină de Parmenide şi îl iniţiază în 2 direcţii: aceea a Adevărului şi calea înşelătoare a Credinţei, în care nu există adevăr. Este evidentă dorinţa de a arăta că Parmenide a fost convertit, că trecuse de la eroare (noaptea) la adevăr (ziua) şi cele 2 direcţii trebuie să reprezinte fostele sale greşeli şi adevărul care acum îi este revelat.
Există motiv să credem că direcţia credinţei aparţine cosmogoniei pitagoreice. Aceasta credinţă eronată nu este viziunea obişnuită a omului asupra lumii, ci un sistem elaborat care pare să fie o dezvoltare naturală a cosmologiei ioniene în anumite linii, şi nu există nici un alt sistem decât cel pitagoreic care să împlinească cerinţele necesare pentru a-l descifra. I se impută lui Parmenide faptul că nu ar fi prezentat sistemul contra căruia militează, dar asta este o greşală faţă de personajele convenţiei apocaliptice. Pentru că nu Parmenide, ci zeiţa expune sistemul şi tocmai de aceea opiniile descrise apar ca aparţinând “muritorilor”.
O descriere a ascensiunii sufletului ar fi incompletă fără o imagine a regiunii de unde a plecat. Zeiţa trebuie să revele cele 2 căi de plecare şi să îl îndrume pe Parmenide să o aleagă pe cea corectă. Apariţia matematicii în şcoala lui Pitagora a revelat pentru prima dată puterea minţii, a raţiunii. Pentru matematician acelaşi lucru poate exista, dar poate fi şi numai gândit, şi acesta este principiul de la care porneşte Parmenide. Este imposibil să gândeşti ceva ce nu există şi este imposibil pentru ceva ce nu este gândit să existe. Marea întrebare “există sau nu există?” este echivalentă cu întrebarea “poate fi gândit sau nu?”.
Prima parte a operei discută adevărul şi a doua – lumea iluziilor, adică lumea simţurilor şi a opiniilor eronate ale omenirii asupra lor. În opinia lui Parmenide, adevărul zace în percepţia existenţei şi eroarea – în ideea non-existenţei. Nimic nu poate avea existenţă reală decât dacă poate fi raţional. De aceea “a fi imaginat” şi “a fi capabil să existe” e unul şi acelaşi lucru. Esenţa a ceea ce poate fi conceput este incapabilă de evoluţie, este neperisabilă, imobila, nelegată de context şi indivizibilă.ceea ce este variabil şi mobil este fantomatic. Percepţia este raţiunea direcţionată către esenţa pură a existenţei. Lumea fenomenelor este a iluziilor şi opiniile formate despre ea nu pot fi decât improbabile.
Parmenide ia în considerare, graţie acestui principiu, consecinţele afirmaţiei că “orice există”. În primul rând, “orice” nu poate fi transformat în “existenţă”. Dacă ar fi aşa, ar fi trebuit să ia naştere fie din nimic, fie din ceva. Aici nu este nimic altceva decât ceea ce este. Nimic altceva în afară de sine nu poate deveni existenţă în locul lui. Pentru că nu poate exista spaţiu vid în care să se petreacă acest lucru. Deci dacă există, atunci există acum, totul deodată. În acest fel Parmenide refuză ideile despre originile lumii. Ex nihilo nihil fit. (din nimic, nimic nu se naşte). Dacă ceva există, există pur şi simplu, nu poate fi nici mai mult nici mai puţin decât este. Există un indivizibil şi continuu plenum. Dacă ceva este mobil, acel ceva se poate muta doar într-un spaţiu gol, şi un spaţiu gol reprezintă vid, adică nimic, iar “nimic” nu există. Acest ceva este finit şi sferic, pentru că nu poate fi într-o direcţie mai mult decât este în alta, şi sfera este singura figură despre care poate fi spus acest lucru.
În consecinţă ceea ce este este, prin urmare este finit, sferic, continuu şi nu există nimic altceva în afara sa. Astfel apare concluzia conform căreia vederea realului se face ca un singur corp, în mod inevitabil.
Concepţia lui Parmenide privează lumea pe care o cunoaştem de toate pretenţiile existenţei sale şi o reduce la ceva ce cu greu poate fi catalogat drept iluzie.




Interpretarea principiilor lui Parmenide în viziunea lui ALLAN RANDALL

Cel mai important principiu al lui Parmenide este acela că orice lucru ce poate fi conceput raţional (gândit) trebuie să existe. Non-existenţa nu este un lucru şi nu poate fi gândită şi nu se poate vorbi despre ea într-un mod semnificativ sau coerent. Parmenide interzicea discuţia aceasta pentru că sunt lucruri posibile care totuşi nu există. El ilustra acest principiu arătându-ne 3 metode posibile de cercetare, din care doar una este validă. Următorul tabel le sintetizează:

Metodele de cercetare ale lui Parmenide
1. Calea adevărului obiectiv
Necesar, toate posibilităţile există
Consistenţă
Coerenţă

2. Calea inimaginabilă (imposibil de conceput)
Necesar, nu exista nici o posibilitate
Consistenţă
Incoerenţă

3. Calea credinţei subiective
Unele posibilităţi există, altele nu
Inconsistenţă
Incoerenţă


Aceste metode sunt prezentate în prima parte a poemului, dedicată Adevărului Obiectiv. Ceea ce apare aici ca “fiinţă” sau “existenţă” este existenţa obiectivă: ceea ce există independent de orice gândire particulară sau punct de vedere personal. Felul de existenţă subiectivă dependent de punctul de vedere omenesc este prezentat în partea a doua a poemului, dedicată Gândirii Subiective.
Parmenide se întreabă ce înseamnă “a exista” şi dă 3 variante posibile. Doar una din aceste 3 definiţii este considerată şi consistentă şi coerentă: metoda obiectivităţii. Dintre celelalte două, metoda inimaginabilă are de asemenea consistenţă logică, dar e incoerentă (îi lipseşte orice sens precis, definibil). Calea subiectivă “suferă” de aceeaşi incoerenţă dar este şi inconsistentă (Parmenide o vede doar inconsistentă totuşi, doar ca modalitate de a înţelege pe cei din jur şi de a se înţelege pe sine).
Metoda lucrurilor imaginate, deşi nu e contradictorie, nu este totuşi despre ceva care se poate gândi sau vorbi, este incoerentă deci. Presupune automat că nu există nici o posibilitate. Dacă nu există lucruri pe care să le putem concepe, atunci existenţa nu se poate descrie în cuvinte. Daca “existenţa” este un concept cu sens, atunci trebuie să fie măcar câteva lucruri care există. Deci “existenţa” sub acest aspect e incoerentă. E un concept gol, deşi e perfect consistent.
Metoda subiectivă susţine că sunt lucruri care există dar şi lucruri care nu există. Parmenide consideră contradictoriu acest lucru. Cei care urmează aceasta metodă, această cale cred că sunt lucruri perfect concepute de minte (lucruri care există) ca de exemplu unicornii, dar care totuşi nu există. Acest ...
Home | Termeni si conditii | Politica de confidentialitate | Cookies | Help (F.A.Q.) | Contact | Publicitate
Toate imaginile, textele sau alte materiale prezentate pe site sunt proprietatea referat.ro fiind interzisa reproducerea integrala sau partiala a continutului acestui site pe alte siteuri sau in orice alta forma fara acordul scris al referat.ro. Va rugam sa consultati Termenii si conditiile de utilizare a site-ului. Informati-va despre Politica de confidentialitate. Daca aveti intrebari sau sugestii care pot ajuta la dezvoltarea site-ului va rugam sa ne scrieti la adresa webmaster@referat.ro.