Perceptia critica asupra romanului Enigma Otiliei

De-a lungul timpului, atât părerea publicului şi a specialiştilor în ceea ce priveşte valoarea romanului, cât şi încadrările acestuia în curente şi mişcări literare, sau aprecieri la adresa diverselor tehnici folosite, au variat considerabil.

În 1938, Pompiliu Constantinescu decreta: „Autorul a procedat clasic, cu metoda balzaciană a faptelor concrete, a experienţei comune, fixând în nişte cadre sociale bine precizate o frescă din viaţa burgheziei bucureştene. Nimic livresc, nimic inventat în atmosfera în care personajele evoluează: impresia de realism este covârşitoare.” Romanul era, deci, încadrat în curentul clasicist prin rigurozitatea construcţiei subiectului.

De asemenea, puternicele influenţe balzaciene nu puteau trece neobservate: motive specifice (motivul paternităţii, motivul moştenirii), tipuri umane consacrate (avarul, ingenua, arivistul, intelectualul blazat, fata bătrână, baba absolută), tehnica detaliului folosită în caracterizarea personajelor prin descrierea amănunţită a decorului casnic: strada construită de zidarii italieni, casa lui moş Costache, apartamentul lui Pascalopol, casa familiei Tulea. Fresca Bucureştiului burghez este conturată atât de aspectele sociale, cât şi de cele care tratează familia (relaţiile între soţi, relaţiile părinţi-copii, etc).

Ion Negoiţescu constată că romanul induce cititorului un anumit sentiment, considerat, poate, de mulţi, firesc: „În tot timpul lecturii persistă impresia de joc epic, de mecanic şi nu de organic, de maşinărie perfectă, uluitoare în precizie, imitând viaţa până la iluzia formală.” Acest aspect contribuie la delimitarea celor două planuri narative ale operei: lupta pentru moştenire şi, respectiv, evoluţia lui Felix.

Senzaţia de care vorbeşte Ion Negoiţescu este, bineînţeles, dată de primul din cele două planuri, mai exact de rutina puternică după care se scurge existenţa membrilor clanului Tulea. Aceştia au o existenţă monotonă, fiecare zi fiind umplută cu aceleaşi activităţi: Aurica îşi continuă tentativele de a-şi găsi un soţ prin nesfârşitele sale plimbări pe Calea Victoriei, Titi copiază aceleaşi desene în acuarelă, Simion brodează nestingherit vreun gherghef, asumându-şi astfel rolul soţiei şi lăsând-o pe Aglae la conducerea familiei.

Autorul a potrivit minuţios rotiţele acestui perpetuum mobile burghez, pentru ca, o dată începută mişcarea sa, să-l poată analiza în voie prin ochii lui Felix, în timp ce viaţa personajelor se desfăşoară în acelaşi mod până la sfârşitul romanului.

Paul Georgescu observă, analizând formula de roman a lui Călinescu, „atenuarea clasicismului prin realism; tendinţa generală a operei este clasicistă, cu fioruri romantice integrate; romanul este o tragedie în sensul că acţiunea decurge necesar din caracter, dublat de comedie, dacă analizăm raportul dintre energie şi ţel, dintre mediu (obiectiv) şi dorinţă (subiectivă).