Pictura medievala

La sfarsitul perioadei Romanice, pictura inca mai era considerata o arta de mai mica importanta, folosita doar pentru a decora suprafetele pentru care nu se gaseau metode de acoperire mai ample sau mai bogate. Acolo unde acest lucru era posibil, se preferau tapiteriile, mozaicurile, , metalele pretiase sau sculpturile. Pictorul obisnuit era chemat doar sa coloreze sculpturile create de alte maini sau sa decoreze peretii; cea mai pretuita forma de pictura era cea realizata de generatii intregi de calugari in scritoria (camere de hens), acolo unde isi ilustrau manuscrisele cu picturi pline de viata, foarte frumos conturate.

La sfarsitul secolului al XIII-lea societatea europeana s-a dezvoltat rapid, oferind noi opoitunitati pentru artisti. Curtile nobiliare si castelele au devenit locuri de o grandoare din ce ce mai mare, in vreme ce orase ca Parisul, Praga, Londra, orasele Italiei si ale Tarilor de Jos prosperau, isi doreau picturi nu doar aristocratii si clericii, ci si orasenii prosperi, si aceasta in primul rand din motive de evlavie. In aceiasi timp, din ce in ce mai multi oameni au devenit culti, cititori de carte, creand o cerere din ce in ce mai mare de publicatii seculare (non-religioase). Cele mai reusite dintre acestea erau realizari somptuoase inchinate protectorilor regali sau nobililor si creatorii lor nu mai apartineau unui ordin monahal ci erau profesionisti cu propriile lor ateliere. In ciuda faptului ca statutul lor social a ramas relativ scazut, numele mai multor arristi si o seama de informatii despre ei au inceput sa fie cunoscute.

Noi oportunitati
La inceputul secolului al XIII-lea au fost introduse icoanele ca fundal al celebrarii liturgice, luand deseori forma unui obiect cu doua (diptic), trei (tripcic) sau mai multe - panouri (panele) pictate puse la laolalta pentru a forma un grup sau o anumita scena. Unul dintre subiectele des abordate il reprezenta insusi donatorul (persoana care platise si care donase piesa de altar bisericii), care era prezentata de catre patronul sau patroana lui Sfintei Feciare Maria. Pictarea unei icoane reprezenta o provocare pentru pictor si in acelasi timp o oportunitate, deoarece in punea la dispozitie un spatiu asupra caruia se vor focaliza atentia si emotiile unei intregi congregatii.

Pictura murala a aluat avant si ea, partial datorita ordinului franciscanilor – urmasi ai Sfantului Francisc de Asisi – ceea ce insemna ca pentru noii evlaviosi ai ordinului erau necesara multe biserici noi. Pictura reprezenta cel mai potrivit mod pentru a le decora, mai ales ca mozaicul se executa mult mai difici si, in acelasi timp, reprezenta o arta mult mai generoasa pentru un ordin dedicat saraciei si umilintei cum era cel fransiscan.

Viata si activitatea Sfantului Francisc (1182-1226) au influentat, intr-o mare masura, cursul viitor al picturii. Bucuria Sfantului Francisc pentru viata in natura i-a determinat pe multi oameni sa fie interesati de realitatile immediate, inconjuratoare ale lumii. Tendinta principala a picturii medievale din secolul al XIII-lea a reflectat aceasta noua atitudine.

O alta tendinta religioasa, cu consecinte deosebite pentru arta, a reprezentat-o intarirea cultului care o venera pe Fecioara Maria. Franciscani au fost cei care, in mod deosebit, au incurajat evlavia fata de Sfanta Fecioara, care a atins cote foarteinalte incepand cu secolul al XIII-lea. Cultul pentru o personalitate umana si feminina – intarita de fiul ei sau poate chiar de moartea fiului ei – a avut tot o influenta umanizatoare asupra modului de abodare a religiei si, drept consecinta, asupra artei, in general, acolo unde aceste subiecte devenisera populare.