Pocainta, mijloc de indreptare a omului

Pentru cei ce n-ar săvârşi nici un păcat după Botez , sau ar dezvolta atât cât se poate puterile date lor prin Taina Sfântului Botez , Euharistia ar pute fi împărtăşită fără Taina Mărturisirii , cu scopul unic de a uni pe aceia tot mai mult cu Hristos , sau de a alimenta continuu viaţa lor în, cu şi pin Hristos . Dar întrucât nu există om care să nu greşească , sau să dezvolte deplin puterile ce i s-au dat prin Botez , prin cea a Mirungerii şi prin Euharistie la început , Euharistia se împărtăşeşte după mărturisirea greşelilor sau datoriilor neîmplinite şi după iertarea lor în Taina Pocăinţei .

Taina Mărturisirii , sau a Pocăinţei , constă în iertarea păcatelor , celor ce le mărturisesc şi se căiesc pentru ele , de către episcop sau preot – în mod văzut , şi de către Hristos – în mod nevăzut .

Am putea spune că spovedania este tot atât de veche ca şi omenirea. Dumnezeu n-a iertat şi nu iartă niciodată pe omul păcătos , decât dacă îşi recunoaşte păcatul cu adevărată căinţă . După ce Adam a păcătuit , Dumnezeu îl cheamă : „Adame , unde eşti ?”(Fac. 3,9) . Oare îl chema pentru că Dumnezeu nu ştia unde este ? Nu! L-a strigat pentru a-l face pe Adam să-şi recunoască păcatul : „Am mâncat”(din pomul cel oprit).

Pe Cain încă l-a strigat Dumnezeu : „Unde este fratele tău Abel?”(Fac. 4,9). Ştia Dumnezeu , că Abel era ucis de fratele său Cain , dar l-a întrebat unde este in acelaşi scop , acela al recunoaşterii păcatului . Dar Cain a răspuns cu minciună şi obrăznicie : „Nu ştiu .

Au doară sunt eu păzitorul fratelui meu?”(Fac. 4,10) . Şi în Legea veche Dumnezeu a hotărât pentru poporul Său un fel de spovedanie sau recunoaştere a păcatelor . Astfel în cartea Numerilor (Num. 5,6-7) : „Dacă un bărbat sau o femeie va face vreun păcat faţă de un om , şi prin acesta va păcătui împotriva Domnului şi va fi vinovat sufletul acela , să-şi mărturisească păcatul ce afăcut şi să întoarcă deplin aceea prin ce a păcătuitşi să mai adauge la aceea a cincea parte şi să dea aceluia faţă de care a păcătuit ”.

Tot o dovadă în acest sens sunt şi jertfele poruncite de adus , după felul păcatului . La fel şi proorocii ca nişte trâmbiţe dumnezeieşti , în mod curent aveau ca şi subiect al predicii lor pocăinţa .(Isaia 45,22;55,7 ; Ieremia 4,1 ; Iezechiel 18, 21-23).

Chiar şi la popoarele păgâne aflăm urme de spovedanie . Aşa în Împărăţia Siamului sunt un fel de călugări , care trăiesc din cerşit . Aceştia merg în fiecare zi la cerşit , iar seara când se întorc acasă îngenunchind înaintea superiorului lor îşi spun păcatele iar acesta le dă pocăinţa potrivită . La fel şi în Tibet călugării Lhama se adună de patru ori pe lună ca să asculte tâlcuirea Regulior .

Cu acest prilej călugărul ce oficiază se spovedeşte mai întâi unui alt călugăr ales ca „duhovnic” , iar după ce intră în adunare îi sfătuieşte pe toţi să se spovedească . Babilonienii aveau un sistem penitenţial mai complicat , rămânându-ne de la ei vestiţii „psalmi penitenţiali”. Iar lista ar putea continua demonstrând astfel faptul că spovedania creştină este justificată prin însăşi practica universală a mărturisirii păcatelor .

Putem spune, în concluzie , că din momentul căderii , în sufletul omului a înmugurit simţământul părerii de rău . Sfânta Tradiţie ni-i înfăţişează pe Adam şi pe Eva plângând în faţa porţilor Raiului închise . Atât la popoarele păgâne , care mai păstrau un rudiment din Revelaţia primordială , cât mai ales la poporul ales , întâlnim acte de pocăinţă , preocuparea de împăcare cu Dumnezeu . Dar este evident că pocăinţa dinainte de Hristos nu era Taină , pentru că lipsea harul Duhului Sfânt , ci era un simbol , un mijloc pedagogic ce vestea renaşterea lăuntrică pe care păcătoşii o vor realiza în Hristos şi în Biserică prin Taina Spovedaniei .

Cu întemeierea creştinismului reitualul mărturisirii păcatelor şi pocăinţa anticilor , care au avut pâna la Hristos un caracter simbolic , exterior şi formal , devine un act interior şi sfânt , devine Taină .

Taina Pocăinţei , Mărturisirea sau Spovedania , a fost definită în mai multe feluri . Sfântul Ioan Damaschin oferă o definiţie mai completă a Ei : „Pocăinţa este întoarcerea prin asceză şi osteneli , de la starea cea contra naturii la starea naturală şi de la diavol la Dumnezeu”.1