Politica externa si de Securitate comuna a Uniunii Europene

De la Uniunea Vamală realizată prin Tratatul de la Roma din 1957, deciziile politice comune ale liderilor vest-europeni au dus popoarele Europei pe calea integrării la toate nivelurile, integrare exprimată prin Piaţa Unică, instituită de Actul Unic European, continuată de Uniunea Economică şi Monetară, ivită în urma Tratatului de la Maastricht, şi întărită de Tratatul de la Amsterdam, încununată în final cu adăugirea componentei militare, prin dezvoltarea unei viitoare armate comune europene, ca urmare a deciziei Summit-ului de la Köln, din iunie 1999.

În opinia specialiştilor în studii de securitate (Barry Buzan, Ole Weaver, Jaap de Wilde), conceptul modern de securitate include cinci factori cumulativi; securitatea unei entităţi statale este asigurată dacă se ţine cont de fiecare dintre următoarele cinci componente: componenta politică a securităţii, componenta militară, componenta economică, componenta societală şi cea ecologică. Problematica securităţii nu se confundă cu funcţionarea normală a statului pe aceste dimensiuni, ci se referă numai la ameninţările care, prin dimensiunile menţionate, pun în pericol însăşi existenţa statului.

Securitatea politică se referă la stabilitatea organizaţională a statelor, a sistemelor de guvernământ şi a ideologiilor care le legitimează. Componenta militară a securităţii priveşte interconexiunea următoarelor două niveluri: al armelor ofensive şi al capacităţilor defensive ale statelor, împreună cu percepţia statelor despre intenţiile celorlalţi participanţi la viaţa internaţională. Securitatea economică priveşte accesul la resurse, finanţare şi pieţe necesare pentru a susţine nivele acceptabile ale dezvoltării şi puterii statului.

Când vorbim despre securitate societală, ne referim la menţinerea, în cadrul unor condiţii acceptabile pentru a permite procesul de evoluţie, a identităţii naţionale colective, a modelelor tradiţionale ale limbii, culturii, religiei şi obiceiurilor unui popor. După cum evoluează evenimentele, unele dintre cele mai mari probleme pentru securitatea europeană le va pune componenta societală, datorită situaţiilor existente în Bosnia-Herţegovina, Transnistria, Macedonia, Kosovo, Belarus, Muntenegru. Securitatea mediului înconjurător priveşte păstrarea la nivel local a biosferei planetare, ca suport esenţial al sistemului de care depind toate celelalte activităţi umane .

Tot in accepţiunea grupului de la Copenhaga accepţiunea Grupului de la Copenhaga, regiunile(comunităţile) de securitate au următoarele caracteristici , oglindite perfect de construcţia europeană: au în componenţă două sau mai multe state; aceste state constituie o grupare geografică coerentă; relaţia între statele respective este marcată de interdependenţă din punctul de vedere al securităţii, în sens pozitiv sau negativ, dar care este oricum în mod semnificativ mai puternică între statele respective decât cea dintre ele şi alte entităţi din afara comunităţii; modelul securităţii interdependente trebuie să fie profund şi durabil.

De-a lungul anilor, Uniunea Europeană a construit baza unei securităţi prin cooperare, tratatele semnate între membrii Uniunii consfinţind gradual translaţia unor atribute ale suveranităţii naţionale către autorităţile centrale de la Bruxelles. Astfel, în 1957, prin Tratatul de la Roma, se introduceau doar principii generale legate de obiectivele comune, în Actul Unic European din 1986 avem prima menţionare a aşa-numitei „Cooperări Politice Europene”, iar ulterior, în1991, în Tratatul de la Maastricht, se prevăd măsuri pentru transformarea Uniunii Europei Occidentale în „braţul armat al Uniunii Europene” .

Titlul V al Tratatului de la Maastricht, intitulat„Dispoziţii privind Politica Externă şi de Securitate Comună”, se ocupă de reglementarea PESC, pe parcursul articolelor J - J.11. Mecanismele principale se bazează pe informarea reciprocă a statelor membre cu privire la problematicile de politică extern şi de securitate, pe adoptarea unor acţiuni comune şi, foarte important, pe faptul că, în virtutea suveranităţii partajate între statele membre şi instituţiile europene, Consiliul European defineşte principiile şi orientările generale ale PESC.

Mai mult, Tratatul de la Amsterdam din 1998 întăreşte prerogativele Consiliului European asupra unor forţe armate comune ale statelor membre, arătând la articolul J.3 al Tratatului că respectivul Consiliu „defineşte principiile şi orientările generale ale Politicii Externe şi de Securitate Comune, inclusiv pentru problemele care au implicaţii în domeniul apărării” .

Analizând istoria creării unei Politici Externe şi de Securitate Comună, trebuie să amintim momentul deciziei politice de a reînarma Germania în anii 50 când, pentru a permite acest lucru, Franţa, Germania, Italia, Belgia, Luxemburg şi Olanda au inventat proiectul Comunităţii de Apărare Europene, iniţiind crearea unei armate europene comune. Proiectul a fost respins mai târziu (1954) de către Franţa, din cauza neînţelegerilor politice dintre ţările fondatoare. La trei ani după stabilirea Comunităţii Economice Europene, dorinţa de a reîncepe construcţia politică a apărut sub auspiciile lui De Gaulle. Francezul Christian Fouchet a pregătit trei propuneri în anii 1961-1962, cunoscute sub numele de „Planul Fouchet”.

Cooperarea interstatală trebuia să ducă la o politică externă unică, statele membre trebuiau să-şi întărească securitatea în comun şi să-şi coordoneze politicile de apărare. Ultima dintre acestea prevedea consultări bilaterale periodice şi comitete comune de lucru, care pregăteau reuniunile la nivel înalt - inclusiv un comitet în domeniul apărării.