Portofoliu - Mihai Eminescu

Creaţia sa este bogată in diferite teme si motive. Este cunoscută, apreciată şi studiată nu numai de românii de pretutindeni, dar şi de alte popoare de peste hotare. Este tradusă în mai mult de 60 de limbi. Opera sa formează o epoca in dezvoltarea artistică a poporului român. Niciodată până la Mihai Eminescu limba română n-a sunat cu atâta plenitudine armonioasa , atât de natural si atât de firesc.

În creaţia poetului şi-au aflat expresia durerea şi revolta oamenilor de rând, critica burghezimii, ştiinţa si filosofia, natura şi dragostea. Operele cele mai reprezentative ale sale sunt: Sărmanul Dionis (1 decembrie 1872 - Convorbiri literare), Floare albastră (1 aprilie 1873 - Convorbiri literare), Dorinţa (1 septembrie 1876 - Convorbiri literare), Lacul (1 septembrie1876 - Convorbiri literare), Sara pe deal (1 iulie 1885 - Convorbiri literare), O,ramii (1 februarie 1879 - Convorbiri literare), Epigonii (1870 - Convorbiri literare), Scrisorile nu în ultimul rând Luceafărul.

Capodoperă, ce păşeşte peste vremi si meridiane, poemul Luceafărul încununează calea de creaţie a aceluia căruia i-a fost menit sa devină şi el astru, cu acelaşi nume în literatura română. Mihai Eminescu reprezintă continuitatea culturii şi a literaturii române in ceea ce a realizat ea până la Eminescu deschizând, prin modernitatea totală a gândirii si a creaţiei sale, drumul spre şi mai depline împliniri.

Portretul fizic si moral al poetului
“ Eminescu era un român de tip carpatin dintre aceia care, trăind în preajma munţilor, mai cu seamă în preajma munţilor, mai cu seamă în Ardeal şi Moldova de sus, sub greaua coroană habsburgică, cresc mai vânjoşi şi mai aprigi şi arată pentru încercările de smulgere a lor din pământul străbun lungi rădăcini firoase, asemenea acelora ce apele curgătoare descoperă în malurile cu copaci bătrâni.

El avea ca atare un suflet etic, simţitor la toate ideile si sentimentele care alcătuind tradiţia unei societăţi, sunt ca grinzile afumate ce susţin acoperişul unei case, nefiind lipsit totdeodată de viziunea unui viitor mai drept. Nu nutrea nici o aspiraţie pentru sine, ci numai pentru poporul din care făcea parte, fiind prin aceasta mai mult un exponent decât un individ...” G. Călinescu

“ Era o frumuseţe ! O figura clasică încadrată de nişte plete mari negre: o frunte înaltă şi senină, nişte ochi mari ─ la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând şi adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare[…]

Aşa l-am cunoscut atunci, aşa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel şi trist; comunicativ şi ursuz; blând şi aspru; mulţumindu-se cu nimic si nemulţumit întotdeauna de toate; aici de o abstinenţă de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieţii; fugind de oameni şi căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic şi iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! ─ fericită pentru artist, nenorocită pentru om ! “ Ion Luca Caragiale ─ În Nirvana

Texte critice
"Uneori Eminescu se vede solicitat numai de imaginea celui ce visează, dus pe gânduri. Alteori, însă, el integrează liric chiar conţinutul vag-asociativ al acestei visări. Primul caz poate fi ilustrat printr-un instantaneu luat asupra fetei din Luceafărul: Cum ea pe coate-şi răzima/ Visând ale ei tâmple. Recunoaştem aici una din calităţile cele mai preţioase ale lui Eminescu, aceea de a conjuga exactitatea impecabilă a desenului cu un suflu infinit sugestiv care-l învăluie. Numai din două-trei linii sigure, poetul trasează un superb tablou al Melancholiei de factură dűrereană." (Edgar Papu - Ambivalenţa visului, în Din clasicii noştri, Ed. Eminescu, 1977, p. 99)

"În figura de străvezimi şi frumuseţe funerară a Luceafărului se condensează totuşi în primul rând aceea senzualitate a morţii, care, sub formă de substanţă magică, de puteri malefice iradiate de lună, străbate întreaga zonă neptunică a poeziei lui Eminescu." (Ion Negoiţescu - Poezia lui Eminescu în Scriitori moderni, Ed. Eminescu, 1996, p. 291)

"Geniul este omul superior neînţeles de contemporani, osândit la o suferinţă inerentă esenţei sale. Nu altfel este Luceafărul, a cărui dramă traduce cu fidelitate consideraţiile lui Schopenhauer asupra destinului omului excepţional." (G. Călinescu - Opera lui Mihai Eminescu, Ed. Minerva, B.P.T., 1985, vol. III, p. 176)

"Luceafărul - temă comună romantismului - e mintea contemplativă, apolinică, cu o scurtă criză dionisiacă, aspirând fericirea edenică a topirii în natură care îi este însă refuzată prin faptul dilatării acelui epifenomen ce dă cunoaşterea mecanicii lumii, şi anume conştiinţa, în vreme ce Cătălina simbolizează obscuritatea instinctului înfrăţitor cu natura, spre care alergase goală Cezara. Prin chiar mitul său de altfel, Hyperion e cel de sus, Titanul zonei siderale, părinte al soarelui, şi, prin opoziţie cu Pământul, divinitatea substanţei foto-eterice." (G. Călinescu - Opera lui Mihai Eminescu, Ed. Minerva, B.P.T., 1985, vol. II, p. 338)