Portretul de grup in pictura olandeza a secolului al-X-lea

Până în secolul al XVII-lea, şcoala olandeză de pictură a ocupat un loc modest în arta Ţărilor de Jos, ea nu se distingea printro deosebită perfecţiune formală, ci mai degrabă printro atmosferă pură şi o viziune poetică a vieţii de toate zilele. În secolul al XVIIlea însă, ea a devenit prima şcoală din Europa apuseană care a fost capabilă să se ridice fără ajutorul bisericii şi autorităţii puterii de stat. Pictura olandeză a acestui secol era destinată să redea şi să înfrumuseţeze viaţa cotidiană a oamenilor.

Primele realizări de seamă a picturii olandeze au fost obţinute în domeniul portretului, domeniu, de altfel, şi cel mai profitabil pentru pictorul secolului al XVIIlea. În oraşele olandeze aproape fiecare cetăţean dorea să aibă portretele membrilor familiei sale. Apoi, mai era şi categoria destul de vastă a portretelor de grup destinate locurilor publice, ca primăriile, casele breslelor sau clădirile societăţilor de binefacere. Burghezii olandezi doreau portrete fidele în care pictorul să nu intervină prea mult.

Erau satisfăcuţi de asemănarea şi redarea realistă a costumului. Aşa că cea mai mare parte a obişnuitelor portrete olandeze reflectă un gust burghez sobru şi arată un nivel decent al meşteşugului, fără vreo trăsătură deosebită.Dar, în nici o altă ţară din Europa nu sa dezvoltat portretul colectiv, ceea ce face din acest tip de portret o manifestare puternic naţională a culturii Olandei.

Aici, biserica încetase să mai fie patroana artelor, nu exista un suveran absolut şi nici o curte mare care să ofere artistului comenzi pentru proiecte monumentale. În afara decorării întâmplătoare a primăriilor, singurele comenzi mari oferite pictorilor olandezi erau portretele unor grupuri oficiale, corporaţii. Aici aveau ocazia să glorifice spiritul civic al burghezilor olandezi. Membrii companiilor de puşcaşi, conducătorii breslelor şi membri instituţiilor de caritate îşi făceau portrete de grup.

Obligaţia artistului de a da importanţă egală fiecărui portret individual avea drept rezultat o monotonie a compoziţiei, pe care rareori artiştii au putut să o învingă.Cel mai valoros pictor de la începutul veacului al XVIIlea a fost Frans Hals (1580/81 - 1666). Devenit de timpuriu specialist în portret, Hals a ştiut săşi privească modelele cu o rară spontaneitate. El sa remarcat prin tehnica sa strălucitoare şi ingenioasă, ca şi prin vitalitatea neobişnuită cu care îşi înzestra subiectele. În anii maturităţii sale, el a lucrat adesea pe tărâmul portretului de grup.

Artistul a ştiut să cuprindă dintro privire reuniunile zgomotoase de ţintaşi, cu mişcarea unduitoare care le străbate şi cu atmosfera lor veselă, de mică petrecere, cum sunt compoziţiile: Ofiţerii arcaşilor Sf. Gheorghe - 1616, Archebuzierii corporaţiei Sf. Adrian - 1623-1624 sau Banchetul ofiţerilor din ghilda Klovenier. În aceste compoziţii se observă spectacolul solidarităţii colective, a jovialităţii şi bunăstării, al încrederii în sine. Soluţiile propuse ies, oarecum, din compoziţia clasică.

Personajele, fastuos îmbrăcate, ordonate simetric în prim-plan, primesc intervenţia ritmicii dinamice a accentelor de lumină şi a jocurilor diagonalelor. În portretele de grup ale predecesorilor lui Hals, figurile erau voit aranjate neavând aproape nici o legătură între ele, tablourile făceau impresia de a fi alcătuite din bucăţi separate, cusute la un loc. Privirea rapidă a lui Hals, incomparabila sa capacitate de a prinde o mişcare în zbor şi de a o reda instantaneu, iau permis să devină cel mai de seamă maestru al portretelor de grup.
În ultimii ani de viaţă, când artistul cunoaşte lipsurile, este internat în azilul de bătrâni din Haarlem (1664).

Aici, după ce ritmul activităţii sale scăzuse, a pictat ultimele două capodopere, cele două portrete de grup Regentele azilului de bătrâni şi Regenţii azilului de bătrâni. Aceste portrete târzii sunt pline de nelinişte interioară. În faţa noastră nu se află oameni, ci doar umbre palide. Grupurile se scindează în mai multe părţi; figurile, în pete de culoare colţuroase.

Pălăriile negre, pe care odinioară cavalerii le purtau îndrăzneţ, pe o ureche, seamănă acum cu nişte păsări uriaşe, având parcă o existenţă aparte, separânduse de chipurile oamenilor. manşetele şi gulerele albe formează linii şi triunghiuri neliniştite. Vedem chipuri obosite, apatice. Interpretarea psihologică nuanţată este dublată de înţelegerea pictorului experimentat. Acea „notă gravă”, cum spunea un mare artist, se face sensibilă în acordurile cromatice sobre, în tensiunea, concentrarea şi expresia dramatică a chipurilor rezumând biologicul obosit şi pierderea năzuinţei.

Ocrurile şi accentele carminii construiesc din pete obrazuri ridate, pleoape căzute, epiderma mâinilor uscate de bătrâneţe. Griurile albăstrui fixează fulgurant lumina pe marile gulere ale personajelor. Verva tuşei este subordonată expresiei de nostalgie şi tristeţe.
Hals, marele portretist, a lăsat în urmă suitele de portrete, belşugul varietăţii fizionomiei umane, secunda trăirii, instantaneul mişcării surprinse în nenumăratele chipuri vibrânde de viaţă.

Un alt mare artist olandez al secolului al XVIIlea care a abordat în picturile sale portretul de grup a fost Rembrandt. Pătruns în universalitate ca unul dintre cei mai mari artişti ai tuturor vremurilor, Rembrandt Harmensz van Rijn (1606-1669) este numele strălucit care a adus glorie artei olandeze a secolului al XVIIIlea. Fiu de morar, el este tipul omului simplu, direct, obişnuit, care trăieşte din plin toate bucuriile de care are parte.

Cel care a avut o puternică influenţă asupra tânărului Rembrandt a fost Pieter Lastman. Viziunea retoricii teatrale şi efectele clarobscurului, deprinse de Lastman în Italia, vor înrâuri arta lui Rembrandt încă de la început.Creaţia lui Rembrandt cuprinde capodopere în cadrul tuturor genurilor picturii: compoziţii cu caracter mitologic şi alegoric, compoziţii cu subiecte religioase inspirate din Biblie; compoziţii cu caracter contemporan.

Cele mai mari succese lea obţinut cu portretele sale. Prin faţa lui sau perindat acelaşi tip de oameni ca şi prin faţa lui Hals, dar la Rembrandt ei au o expresie mai serioasă, mai interiorizată. Ei se uită insistent la privitor, ca şi cum ar dori să-i comunice ceva.
Portretistica lui Rembrandt se împarte în trei tipuri: autoportretele, portretele individuale şi portretele de grup. În special autoportretele reflectă acea fuziune dintre subiectiv şi universal, caracteristică pentru geniul lui Rembrandt.