Portretul mamei - clisee internationale - joc

Trimis la data: 2003-12-05
Materia: Romana
Nivel: Liceu
Pagini: 21
Nota: 7.42 / 10
Downloads: 18
Autor: Eduard Muresan
Dimensiune: 24kb
Voturi: 585
Tipul fisierelor: doc
Acorda si tu o nota acestui referat:
Mama mea este pentru mine cea mai bună din lume. Ea este cea care mi-a vegheat primele zile de viaţă şi primele nopţi de nesomn, cea care s-a bucurat văzându-mi primul zâmbet, primii paşi, auzindu-mi primele silabe, dar şi cea care a suferit alături de mine atunci când mi-a apărut primul dinţişor sau când pentru prima dată mi-am julit genunchii.
Portretul mamei
Fiecare dintre noi are o mamă. Mama este fiinţa cea mai sublimă, fiinţa care dă viaţă, care perpetuează specia. A fi mamă înseamnă a înfăptui un miracol (miracolul vieţii). Mama mea este pentru mine cea mai bună din lume. Ea este cea care mi-a vegheat primele zile de viaţă şi primele nopţi de nesomn, cea care s-a bucurat văzându-mi primul zâmbet, primii paşi, auzindu-mi primele silabe, dar şi cea care a suferit alături de mine atunci când mi-a apărut primul dinţişor sau când pentru prima dată mi-am julit genunchii.

De ce a făcut toate acestea? Pentru că asemenea tuturor mamelor ea trăieşte prin şi pentru mine. Pentru că dăruindu-mi propria viaţă mi-a dăruit o parte din viaţa ei. A suferit atunci când am suferit şi eu şi a fost fericită când eu însumi a fost fericit. Cum este mama mea? Eu o văd frumoasă. Este de statură medie, şatenă, cu ochi căprui. Este tot timpul pe fugă. De ce? Pentru că îi place să facă tot mai multe pentru noi (pentru mine şi sora mea mai mică). Îi place să ne facă surprize, să ne bucure cu mâncărurile şi dulciurile preferate, să ne ofere mici cadouri care ştie că nouă ne fac o deosebită plăcere.

Îi place să ne ştie fericiţi şi pot să spun fără să greşesc că sunt printre acei copii care au avut o copilărie fericită. Acum sunt adolescent, iar mama îmi este alături în toate problemele care mă frământă. Îmi dă sfaturi când am nevoie de ele, mă ceartă când greşesc şi-şi cere scuze când greşeşte faţă de mine. Îmi este mamă, dar şi prietenă. Nu cred că m-aş descurca fără ea. Doresc tuturor copiilor din lume să aibă o mamă ca a mea.

Moartea văzută ca un joc în „De-a v-aţi ascuns…” şi ca o nuntă în „Mioriţa”

În poezia „De-a v-aţi ascuns…”, apărută în primul volum de versuri la lui Tudor Arghezi, „Cuvinte potrivite” (1927), jocul cu moartea, mai bine zis „de-a moartea”, este, ca şi în „Mioriţa”, un joc al destinului uman, pornit din realitatea neiertătoare a lumii. Pentru poet, inevitabilul este disimulat într-un joc domestic, aparent inofensiv, înscris în ritualitatea comună a existenţei, nu lipsită însă de fiorul neantului. De aceea, ideea de joc misterios apare chiar din prima strofă: „Dragii mei, o să mă joc odată/ Cu voi, de-a ceva ciudat./ Nu ştiu când o să fie asta, tată,/ Dar, hotărât, o să ne jucăm odată,/ Odată poate după scăpătat”. Fiecare cuvânt care se repetă aici obsedant, „odată”, „o să mă joc”, „o să ne jucăm”, fixează o proiecţie incertă, neştiută, dar oricum hotărâtă, în cealaltă margine a timpului uman, „după scăpătat”, tot atât de misterioasă ca şi miticul in illo tempore, timp al începutului, al naşterii tuturor lucrurilor. Jocul „de-a moartea” este un joc de neevitat, de care nimeni nu poate scăpa, „un joc viclean de bătrâni/ Cu copii ca voi, cu fetiţe, ca tine,/ Joc de slugi şi joc de stăpâni,/ Joc de păsări, de flori, de câni,/ Şi fiecare îl joacă bine”., atotcuprinzătoarea enumeraţie sugerând înstăpânirea sa deplină asupra lumii, cu toată tristeţea existenţială implicită.

Fenomenul morţii este derulat poetic în cele mai mici detalii, transpus însă în plan alegoric, figurile de stil urmând îndeaproape procesul treptat al deriziunii fizice. Masa cea de taină a morţii fiecăruia este ţinută „Subt coviltirele lui Dumnezeu”, sub protecţie divină până când, „Într-o zi piciorul va rămâne mai greu”, simbolizând apăsarea vieţii, greutatea fără margini care-l cuprinde pe omul aflat în pragul morţii. Mâna devine „stângace”, ochiul este „sleit”, iar limba „scămoasă”, toate aceste manifestări arătând că lumea este supusă unui fenomen unic, după care alcătuirea materială, fragilă, a corpului, se împrăştie, devine repede dizolvabilă. Corpul biologic se supune unei auto-destrămări totale, incapabil de a se opune entropiei devoratoare.
Mecanica jocului extincţiei are o simbolistică perfectă, „începe încet, ca un vânt./ Eu o să râd şi o să tac,/ O să mă culc la pământ./ O să stau fără cuvânt,/ De pildă, lângă copac”. Tăcerea şi seninătatea râsului semnifică o moarte anticipată, aşteptată de mult timp, oricând posibilă, căci mereu adie „ca un vânt” în preajma fiinţei umane. Copacul, axis mundi, este simbolul deznădejdii existenţiale a omului, al destinului implacabil, care izbucneşte cu putere în fiecare zăgaz, pentru a opri forţele vitale ale organicului.

Jocul de-a moartea este vechi de milenii, fiind cuprins chiar în actul creaţiei divine: „E jocul Sfintelor Scripturi./ Aşa s-a jucat şi Domnul nostru Iisus Hristos/ Şi alţii, plini de friguri şi de călduri,/ Care din câteva sfinte tremurături/ Au isprăvit jocul, frumos”. Cele câteva „sfinte tremurături”, frigurile şi căldurile, reprezintă esenţa vieţii pământene, imposibilitatea funciară de a depăşi matrixul forţelor latente, generatoare de moarte. Faptul că jocul se termină frumos este un eufemism, pentru că ideea de moarte, ca proces ireversibil, este respinsă de poet, invocând unele credinţe ezoterice, din perioada păgână şi de mai târziu, din momentul apariţiei creştinismului: „Ştiind că Lazăr a-nviat,/ Voi să nu vă mâhniţi, s-aşteptaţi,/ Ca şi cum nu s-a întâmplat/ Nimic prea nou şi prea ciudat./ Acolo, voi gândi la jocul nostru, printre fraţi”.

Despărţirea de viaţă este momentul cel mai dureros, pentru că omul nu mai poate fi regăsit decât în memoria celor ce l-au cunoscut: „Voi să nu vă mâhniţi tare/ Când mă vor lua şi duce departe/ Şi-mi vor face un fel de înmormântare/ În lutul afânat sau tare./ Aşa e jocul, începe cu moarte”. Lutul omului, din care a fost realizat în majoritatea mitologiilor lumii, de la „Popol Vuh” până la mitologia creştină, se întoarce în lutul funerar, al pământului impersonal care-i adăposteşte pe toţi cei ce-au murit de la începuturile lumii.

După moarte, în mod banal, mereu la fel, numai rămân în urmă decât bunurile materiale dobândite în timpul vieţii, care nu mai pot să aducă aminte de răposat: „Tata s-a îngrijit de voi,/ V-a lăsat vite, hambare,/ Păşune, bordeie şi oi,/ Pentru tot soiul de nevoi/ Şi pentru mâncare”. Toate aceste „lucruri din afara fiinţei” (things from outside of being) sunt inutile în faţa tristeţii care-i cuprinde pe cei apropiaţi.
Home | Termeni si conditii | Politica de confidentialitate | Cookies | Help (F.A.Q.) | Contact | Publicitate
Toate imaginile, textele sau alte materiale prezentate pe site sunt proprietatea referat.ro fiind interzisa reproducerea integrala sau partiala a continutului acestui site pe alte siteuri sau in orice alta forma fara acordul scris al referat.ro. Va rugam sa consultati Termenii si conditiile de utilizare a site-ului. Informati-va despre Politica de confidentialitate. Daca aveti intrebari sau sugestii care pot ajuta la dezvoltarea site-ului va rugam sa ne scrieti la adresa webmaster@referat.ro.