Prefectura Judetului Ilfov

Trimis la data: 2010-02-26
Materia: Administratie
Nivel: Facultate
Pagini: 44
Nota: 7.72 / 10
Downloads: 6
Autor: Sandra
Dimensiune: 56kb
Voturi: 16
Tipul fisierelor: doc
Acorda si tu o nota acestui referat:
Referat despre Prefectura Judetului Ilfov
1. Puterea de stat şi puterea de a administra
În limbajul cotidian întâlnim, tot mai des exprimarea ideii că imaginea unei ţări este dată de administraţia acesteia: "Istoria omenirii, de altfel, este istoria guvernării şi administrării popoarelor".1
Studierea sistematică a fenomenului administrativ trebuie începută cu analizarea legăturii complexe a acestuia cu problematica puterii şi a guvernării.
Referat despre Prefectura Judetului Ilfov
Societatea politică se diferenţiază de formele istorice prestatale de convieţuire socială prin desprinderea din interiorul comunităţii a unor structuri de autoritate învestite cu anumite prerogative de comandă, faţă de care membrii societăţii se află în relaţie de subordonare. Autorităţile constituite astfel, ca putere "institiuţionalizată", exercită constant acelaşi tip de activităţi de comandă, comunitatea în ansamblul ei fiind conştientă de legitimitatea asumării şi exercitării acestor prerogative, precum şi de îndatorirea de a respecta deciziile conducerii, sub sancţiunea unor pedepse sociale.

Oricât de simple ar fi relaţiile de putere care trebuie ordonate şi reglementate într-un sistem în cadrul societăţii, oricât de puţin numeroasă ar fi o comunitate umană, procesul de guvernare nu poate fi realizat nemijlocit nici de un singur individ, nici de un unic organism titular al puterii politice. În orice formaţiune statală puterea politică trebuie să aibă un caracter unitar, în sensul că este deţinută de un singur individ sau de un grup restrâns — în statele arhaice — fie de un corp politic larg, structurat după criterii democratice — în statele moderne.

Din această raţiune se spune că într-un stat nu există decât o putere unică, acesteia neopunându-i-se alte puteri de aceeaşi natură. În virtutea puterii publice, statul este îndreptăţit să nu recunoască pe teritoriul său o altă putere venită din afară. În sens clasic noţiunii de putere i se atribuie sensul de forţă organizată aparaţinând unui individ sau grup, concretizată în capacitatea sa de a defini şi înfăptui interesele generale ale grupului, impunând tuturor membrilor acestuia voinţa sa, la nevoie utilizând în mod legitim forţa de constrângere sau de represiune.

În literatura de specialitate, puterea a fost caracterizată ca posibilitatea de comandă globală exercitată în cadrul colectivităţii, în scopul de a o organiza, de a o menţine şi de a o apăra3, sau ca o capacitate generalizată de a obţine îndeplinirea unor îndatoriri obligatorii de către indivizi şi grupuri sociale într-un sistem de organizare colectivă, atunci când îndatoririle sunt legitimate prin legătura lor ca scopuri colective. Unii autori consideră că puterea este o forţă născută din conştiinţa socială, destinată să conducă grupul social (societatea) în căutarea binelui comun şi capabilă să impună în caz de nevoie membrilor grupului atitudinea pe care ea o comandă.

Definiţiile evocate privesc puterea ca pe o capacitatae colectivă, abstractă, inerentă vieţii sociale, organizată politic şi nepersonalizată, aparţinând întregii comunităţi umane existente pe un anumit teritoriu, constând în forţa de a impune respectarea generală a anumitor comandamente generale. Din punct de vedere institiuţional, puterea se obiectivează în diverse organisme cărora le sunt transferate atribuţii sau funcţii de putere. Puterea astfel instituţionalizată apare sub forma puterii de stat şi este exercitată de acesta în întegul său şi în mod specializat şi distinct de diverse organe ale sale. Statul apare, deci, ca titular exclusiv al forţei de comandă şi dominaţie.

Indiferent din ce unghi de vedere ar fi studiată, puterea se raportează în mod necesar la un titular, căruia îi sunt recunoscute anumite prerogative. Dacă statul exercită o putere delegată, circumscrisă înfăptuirii unor obiective sociale de interes general (binele comun), titularul puterii globale nu poate fi în epoca noastră decât poporul, ori, după caz, naţiunea, care deţine în mod originar puterea politică (suveranitatea). Poporul sau naţiunea este titularul abolut al puterii politice, adică al suveranităţii, pe când statul (autorităţile/puterile publice) reprezintă titularul exerciţiului puterii de stat încredinţate în mod legitim de popor. Între popor şi stat se stabilesc anumite relaţii, pe baza cărora ciclul putere politică (originară) — putere de stat (derivată) se reia la nesfârşit, cu condiţia respectării principiilor democratice.

Potrivit unei asemenea paradigme, periodic, poporul, apelând la proceduri electorale, îşi exercită puterea politică prin intermediul unor reprezentanţi ai săi, care pun bazele funcţionării sistemului politic. Raporturile reciproce ce se stabilesc între guvernaţi (titularul puterii politice) şi guvernanţi (titularaii puterii de stat), se manifestă, pe de o parte, prin încredinţarea de către cei guvernaţi a exerciţiului unora dintre prerogativele puterii politice şi prin controlul înfăptuit de ei asupra "celor aflaţi la putere", iar, pe de altă parte, ca raporturi de putere concretizate în comandamente, ordine, instrucţiuni impuse de subiecţi politici specializaţi (guvernanţi) membrilor colectivităţii, individual sau grupaţi pe criterii sociale, politice, profesionale, economice ş.a.

Motivarea încredinţării de către popor a anumitor prerogative de putere unor autorităţi publice specializate, aflate sub controlul său, constă în imposibilitatea găsirii unei soluţii practice care să permită autoguvernarea, exercitarea suveranităţii naţionale în mod nemijlocit de către popor. Transferul exercitării puterii de la popor la stat nu poate submina scopul exercitării puterii care rămâne, în continuare, legat de asigurarea, pe această cale, a binelui comun al tuturor cetăţenilor. Pentru garantarea unui climat de pace socială şi ordine într-o comunitate umană, este necesar ca interesele şi voinţa fiecărui individ să se regăsească într-o voinţă generală unică, exprimată şi împusă la nevoie prin forţă fiecărui individ de către autorităţile publice cărora li se încredinţează prerogative de putere, cât şi exercitarea ca atare a acestora, să se facă în mod legitim şi prin proceduri eminamente democratice.

Pentru administrarea "treburilor" publice, statul dispune de puterea (dreptul) de a comanda tuturor şi, de a întrebuinţa constrângerea împotriva celor care nu se supun. Puterea de comandă poate fi înţeleasă şi ca puterea de a administra, fără a se reduce la aceasta. Fiind o putere instituţionalizată şi având ca scop ordonarea raporturilor sociale şi guverenarea, puterea statală este înzestrată cu instrumente de dominaţie şi forţă de constrângere, care, la rândul lor, trebuie să fie legitime. Se poate face, din acest punct de vedere, o distincţie netă între putere şi autoritate.

Autoritatea nu se confundă cu puterea, deşi se întemeiază pe aceasta. Fără sprijinul puterii de stat nu ar exista autoritate politică. Raportul între autoritate şi puterea de stat, ca atare, are la bază factori distincţi, de care depinde fiecare. Astfel, puterea statului presupune folosirea constrângerii materiale, a forţei specializate, în timp ce autoritatea, care se întemeiază pe legea adoptată de organismele competente şi legitime, se asigură prin respectarea de bună voie a deciziilor (legilor). Numai în cazul nerespectării acestora se recurge la forţa de coerciţie a statului.

Statul reprezintă unica instanţă a politicului care dispune de capacitatea de a adopta în mod legitim decizii obligatorii, exprimate de regulă prin legi şi alte acte normative. Statul dispune întotdeauna şi pretutindeni de instituţii sau de instrumente prin intermediul cărora impune legea şi, la nevoie, constrânge pe destinatarii acesteia să i se conformeze. Între categoria de putere politică şi cea de putere de stat există un raport de la întreg la parte. Analizându-se acest raport s-a precizat că trăsăturile puterii politice se regăsesc în puterile statului, dar trăsăturile statului nu se regăsesc în totalitate în ansamblul puterii politice.

Puterea de stat este, aşadar, o putere specializată şi încredinţată de popor anumitor organisme sau autorităţi publice care realizează funcţiunea legislativă, executivă şi pe cea judecătorească.
Apariţia puterii instituţionalizate, a puterii de stat, repartizată ierarhic unei mulţimi de agenţi politici, manifestându-se prin autorităţi publice înzestrate cu forţa de dominaţie şi constrângere, a avut un rol important în ordonarea relaţiilor sociale, în realizarea echilibrului social. Îndeplinindu-şi rolul de garant al intereselor generale, statul exercită, în virtutea puterii sale, un ansamblu de competenţe, înfăptuite de organisme specializate, care acţionează în limitele delegării primite.
Home | Termeni si conditii | Politica de confidentialitate | Cookies | Help (F.A.Q.) | Contact | Publicitate
Toate imaginile, textele sau alte materiale prezentate pe site sunt proprietatea referat.ro fiind interzisa reproducerea integrala sau partiala a continutului acestui site pe alte siteuri sau in orice alta forma fara acordul scris al referat.ro. Va rugam sa consultati Termenii si conditiile de utilizare a site-ului. Informati-va despre Politica de confidentialitate. Daca aveti intrebari sau sugestii care pot ajuta la dezvoltarea site-ului va rugam sa ne scrieti la adresa webmaster@referat.ro.