Primele elemente de arta crestina

Reprezentările iconografice, din ce în mai caracteristice pentru arta creştină, vizau cu prioritate ilustrarea textelor sacre, şi ca modalitate comodă de popularizare. Ilustrarea lor face parte, într-un fel, şi dintr-un demers exegetic, pentru că se urmărea o ”traducere”, o explicitare a respectivelor texte. În acest context intervine, absolut firesc, o raportare la sursele Vechiului Testament, deci la tradiţia iudaică.

Treptat, arta reprezentativă s-a structurat, semantic, ca lectură dirijată a evangheliilor ca reflex al dezbaterilor teologice şi clişeelor populare, presupunând: detaşarea de iudaism, justificarea războaielor sfinte, lupta împotriva ereziilor, universalizarea creştinismului.

Autorii diverselor artefacte operau în conformitate cu prescripţiile canonului oficial, practicând stereotipia. Din momentul în care era probată şi acceptată, imaginea era preluată, conservată în tipare cvasiidentice, cu unele detalii care adaptau mesajul la particularităţile zonale, la noile strategii teologice etc.

Simbolul, fabula, alegoria se pliau pe teologia oficială pentru interpretarea dirijată a Bibliei, dar şi pe gândirea artistică a vremii. Rolul unei astfel de arte era cu precădere acela de a forma cultura săracilor. Ea trebuia să exprime identitatea religioasă, dar şi pe cea etnică a unei colectivităţi.

Arta bizantina se limitează în general la identificarea evreului,proces care însă nu presupune conotaţii infamante. Preocupările de identificare sunt ecoul unor dispute teologale purtate între părinţii bisericii şi rabbini şi chiar a unor pamflete ce datau din secolul al II-lea.

Deoarece încercarea elitei teologice de a-i discredita pe evrei nu coincidea cu statutul lor socio-economic din Bizanţ, aprecierile defavorabile nu au constituit o bază pentru delimitare, respectiv identificare. În Bizanţ nu sunt impuse semnele distinctive infamante, aşa cum nu se înregistrează nici devastări de sinagogi, expulzări sau pogromuri.

În întreaga iconografie bizantină acele tefilim (două cutiuţe cubice de piele neagră, la care sunt ataşate, după prescripţiile tradiţionale, curele de piele numite reţios, care se purtau pe frunte şi pe braţul stâng în timpul slujbei de dimineaţă, în zilele de lucru), gluga cu ţitoth (ciucurii de la cele patru colţuri ale tales-ului, mantaua de rugăciune) apar ca semne pregnante de identificare religioasă.

Arta Bizanţului foloseşte aşadar semnul de identificare iudaică conotat religios, cea medievală vest-europeană caricatural- infamant. Acest aspect desparte cele două arii culturale în privinţa receptării alterităţii evreieşti.

André Grabar subliniază, ca o particularitate a iconografiei bizantine, faptul că evreul are o fizionomie accentuat semitic-siriană[7]. Această remarcă este valabilă şi pentru iconografia românească, rusească şi sârbească: Maria, Iisus, îngerii, apostolii, martirii, sfinţii părinţi, toţi sunt ilustraţi în acest mod.

În vest se impune cu timpul o reprezentare caricaturizată şi hipercaricaturizată: nasul coroiat, barba ascuţită, ochiul uşor oblic şi cu tendinţă exoftalmică, o vizibilă rouelle.

Se ajunge practic la o manipulare estetică a individului, care este integrat unor stereotipii fizionomice, alături de altele cromatice, cu efect propagandistic antisemit. Clişeele, adversitatea cultivată în mod deliberat şi care ajunge să constituie o veritabilă politică ecclesiastică, acţionează practic anamorfotic, contorsionând, până la a le face irecognoscibile, trăsăturile.