Proba

Proba
Institutia probelor este calificata ca o institutie centrala a
procesului civil, probele fiind deosebit de importante pentru
protectia si ocrotirea drepturilor subiective civile. Înca din dreptul
roman s-a consacrat adagiul "idem est non esse et non probari", deci a
nu fi sau a nu fi probat este tot una.Tocmai de aceea se vorbeste
despre un drept subiectiv procesual- dreptul la proba, care dubleaza
si întareste dreptul subiectiv substantial.

Proba
Considerând ca un proces este un duel al probelor partilor, putem
spune ca probele au importanta atât pentru judecator cât si pentru
parti.

Întrucât nu poate rezolva litigiul dedus judecatii numai pe baza
afirmataiilor partilor, acestea trebuind sa fie dovedite, urmeaza ca
pe baza acestora judecatorul sa-si formeze convingerea intima si sa
pronunte hotarârea. În prezent, judecatorul nu se poate refugia în
spatele insuficientei probei pentru a respinge o cerere, chiar daca în
trecut era inactiv în cautarea probelor. Judecatorul va putea ordona
dovezile pe care le va gasi de cuviinta, chiar daca partile se
împotrivesc, obligatie înscrisa în art. 130 alin. 2 Cod procesual
civil, corelata cu dispozitia înscrisa în art. 129 alin. 2.

Proba
Cât priveste partea, nu este suficient sa fie sau sa se pretinda
titularul unui drept pentru a obtine o satisfactie în fata instantei.
Desi dreptul subiectiv nu depinde în existenta sa de proba, exista
totusi o dependenta pe planul eficacitatii, întrucât absenta probei nu
permite titularului probei sa invoce în mod eficace dreptul sau si sa
obtina recunoasterea efectelor juridice care îi sunt atasate.

A. DEFINIREA SI CLASIFICAREA PROBELOR

Prin proba se întelege mijlocul juridic de stabilire a existentei unui
act sau fapt juridic si prin aceasta a dreptului subiectiv civil si a
obligatiei civile.

În mod obisnuit, notiunea de proba este folosita în sensul de mijloc
de proba (precum înscrisuri, martori, prezumtii, marturisirea uneia
din parti, expertiza, cercetarea la fata locului), prin care se poate
dovedi un fapt.

Proba
În sens larg, prin proba se întelege actiunea de stabilire a
existentei sau a inexistentei unui anumit fapt, mijlocul legal prin
care se poate stabili faptul care trebuie dovedit ori rezultatul
obtinut prin folosirea mijloacelor de proba.

Probele sunt clasificate, în functie de mai multe criterii:

1. dupa cum se administreaza în fata instantei sau în afara ei,
probele pot fi judiciare si extrajudiciare.

2. dupa natura lor, probele se clasifica în probe materiale si
personale. Probele materiale sunt lucruri concrete care dovedesc
raportul dedus judecatii sau contribuie la dovedirea lui. Probele
personale sunt fapte ale omului, care pot fi: pozitive (declaratii
orale sau înscrisuri), negative sau de abtinere (ascunderea sau
distrugerea unui înscris sau lipsa unui interogatoriu), de
rationament (ca în cazul prezumtiilor legale si al celor simple).

Proba
3. dupa caracterul original sau derivat, probele sunt primare
(imediate, nemijlocite) care implica un raport nemijlocit între
proba si fapt si probe secundare (mediate, mijlocite) care provin
din a doua sau a treia sursa.

4. dupa modul în care judecatorul percepe faptele, probele se împart
în probe constând în rezultatul perceperii personale a faptelor de
catre judecator (cercetarea la fata locului) si probe constând în
perceperea faptelor de catre alte persoane (dispozitia martorului)

5. dupa cum faptul probator duce sau nu direct la stabilirea faptului
principal, probele pot fi directe (cele care dovedesc prin ele
însele raportul dedus judecatii) si indirecte (cele care dovedesc
un fapt vecin ti conex, din a carui cunoastere se trage concluzia
existentei raportului juridic litigios).

B. CONVENTII ASUPRA PROBELOR

Prin conventii asupra probelor se înteleg acele acorduri de vointa
prin care partile se abat, deroga, de la normele legale ale
probatiunii judiciare, fie anterior unui proces, fie în cursul unui
proces civil.

Desi nu exista o reglementare oficiala a acestei materii, exista
totusi izolat o dispozitie legala în Codul civil, art.1191, al. 3, in
acest sens.

C. SUBIECTUL, OBIECTUL SI SARCINA PROBEI

SUBIECTUL probei este judecatorul, întrucât probele au menirea de a-l
convinge pe judecator asupra existentei sau inexistentei raportului
juridic dedus justitiei. Astfel, o influenta deosebita are retorica
avocatilor cât si experienta judecatorului ca om si ca profesionist.

OBIECT al probei sunt faptele juridice si actele juridice care au
creat si modificat raportul juridic dedus juridic, ori faptele care au
determinat ineficacitatea acestuia si au dat dreptul de a ccere
constatarea nulitatii actului juridic, anularea, rezilierea acestuia,
etc. faptele care trebuie dovedite pot fi materiale sau psihologice,
pozitive ori negative. Obiectul probei îl constituie deci elementul de
dovada pentru a demonstra existenta unui drept subiectiv civil si a
obligatiei corelative.

SARCINA probei revine celui care face o propunere (afirmatie) înaintea
judecatii, deoarece trebuie sa o dovedeasca.

Deci, in procesul civil, sarcina probei este împartita între reclamant
(pentru a-si dovedi pretentiile) si pârât (pentru a dovedi
netemeinicia pretentiilor reclamantului), la care se adauga si rolul
activ al instantei (care poate ordona probe din oficiu, chiar daca
partile se împotrivesc).

D. REGULI COMUNE PRIVIND ADMISIBILITATEA, ADMINISTRAREA SI APRECIEREA
PROBELOR

În cadrul procesului civil, instanta trebuie sa examineze
admisibilitatea probelor, apoi sa le administreze pe cele
încuviintate, si cu ocazia deliberarii, sa aprecieze probele
administrate.

În privinta admisibilitatii probelor, exista anumite conditii care
trebuie îndeplinite si anume:

1. proba sa fie legala, adica sa nu fie oprita de legea materiala sau
de cea procesuala (exemplu, art 612, alin. final C.pr.civ).
2. proba sa fie verosimila, adica sa tinda la dovedirea unor fapte
reale, posibile, credibile, sa nu contrazica legile naturii.
3. proba sa fie utila (proba este inutila când tinde la dovedirea
unor fapte incontestabile).
4. proba sa fie pertinenta, adica sa aiba legatura cu obiectul
procesului.
5. proba sa fie concludenta, sa duca la rezolvarea cauzei respective.
Este posibil ca o proba sa fie pertinenta, dar sa nu fie
concludenta.

În legatura cu administrarea probelor trebuie examinate trei aspecte:

1. Propunerea probelor se face de catre reclamant prin cererea de
chemare în judecata, iar de catre pârât prin întâmpinare

2. Încuviintarea probelor. Asupra probelor impuse de parti instanta
se pronunta printr-o încheiere motivata, atât în caz de admitere
cât si în caz de respingere a acestora.
3. Administrarea probei se face în fata instantei de judecata, în
ordinea statornicita de aceasta.

Aprecierea probelor consta în operatiunea mentala facuta de instanta
pentru a determina puterea probanta si valoarea fiecarei probe în
parte, precum si ale tuturor probelor împreuna.

Este de remarcat ca toate probele se apreciaza liber.

D. ASIGURAREA PROBELOR

Asigurarea probelor se poate cere:

* pe cale principala, deci înainte de a exista judecata asupra
fondului sau,
* pe cale incidentala, în timpul judecatii, daca nu s-a ajuns la
momentul administrarii probelor.

2. PROBA PRIN ÎNSCRISURI

A. NOTIUNE SI CLASIFICARE

Prin înscris se întelege orice declaratie despre un act sau fapt
juridic, facuta prin scrieri de mâna sau dactilografiere, litografiere
sau imprimare, pe hârtie sau orice material (pânza, lemn, metal,
etc.).

Înscrisurile reprezinta unul din cele mai importante mijloace de
proba, usor de pastrat, usor de administrat în fata instantei si greu
alterabil prin trecerea timpului, iar uneori constituie chiar conditia
de valabilitate a actului juridic ce urmeaza a fi probat.

Ca mijloc de probatiune judiciara, înscrisurile se clasifica în:

* înscrisuri preconstituite, întocmite cu intentia de a fi folosite
ca mijloc de proba în cazul ivirii unui eventual litigiu si,
* înscrisuri nepreconstituite, acele înscrisuri care nu s-au
întocmit în scopul de a fi folosite ca mijloc de proba într-un
litigiu, dar care în mod accidental si în lipsa de alte mijloace
...