Profilul baladesc al lui Stefan Augustin Doinas in economia Cercului literar de la Sibiu

Trimis la data: 2013-12-11
Materia: Romana
Nivel: Facultate
Pagini: 13
Nota: 7.06 / 10
Downloads: 0
Autor: referent
Dimensiune: 52kb
Voturi: 6
Tipul fisierelor: doc
Acorda si tu o nota acestui referat:
Prin „Resurectia baladei”, articolul programatic publicat în numarul 5 al efemerei „Reviste a Cercului Literar” (penultimul din perioada ianuarie-august 1945), Radu Stanca îi stabilea acesteia o tipologie trinomică (lamentatia baladescă, alegoria specifică legendei sau dramaticul eroic), o „resentimentalizare a liricii” în fapt (Petru Poantă). Semnatarul venea si cu precizarea necesară că „resurecţia baladei” nu presupune neapărat „o restauraţie”, ci iesirea din secătuirea puristă prin decantarea aliajelor alternative eroic – mitic – demonic – tragic – etic.De altfel, se pare că a fost întrunit consensul general al cerchiştilor privind „versurile de o tăietură narativă, fie ea şi minimă, care să conducă la o declanşare dramatică pe parcurs, într-o atmosferă misterioasă, legendară”.
Există mărturii incontestabile că atât studiul lui Nicolae Iorga intitulat „Balada populară română. Originea şi ciclurile ei” (1910), dar si regimul de „practica textuală” urmat maestri străini – e vorba, în primul rând, despre europeni (François Villon, Goethe, Schiller, Coleridge, Hugo, Musset) si transatlanticul Edgar Allan Poe − i-ar fi condus pe cercisti să împingă baladescul asumat cu bună stiintă dincolo de zona de confort intelectual. De altfel, evocările culte ale baladei fuseseră anterior legate de semnătura stângace a lui Dimitrie Bolintineanu si mai ales de „Cânticele bătrâneşti” adunate si îndireptate de către Vasile Alecsandri, esentialmente „Monastirea Argeşului” si „Mioriţa”, ambele diseminate intertextual-epigonic de-a lungul timpului printre urmasii săi literari.

Precizez, între aceste paranteze, că scriitorii ardeleni si regăteni ai fost sedusi preponderent de prima paradigmă, vezi cazurile: Octavian Goga („Meşterul Manole”, 1920), Adrian Maniu („Meşterul”, 1922), Victor Eftimiu („Meşterul Manole”, 1925), Lucian Blaga („Meşterul Manole”, 1927), Nicolae Iorga („Zidirea mînăstirii din Argeş”, 1932), Horia Lovinescu („Moartea unui artist”, 1964); în schimb, creatorii moldoveni de pe ambele maluri ale Prutului au vibrat preponderent în fata mioritismului arhetipal, ca dovadă interesul lui Mihail Sadoveanu manifestat în romanul „Baltagul” sau povestirea „Orb sărac”; „Balada morţii” lui George Topârceanu sau „Cantilena” lui Dan Botta nu sunt decât exceptiile fericite care întăresc regula. Totodată e necesar de mentionat că revirimentul liricii basarabene din anii ’60, în plin totalitarism sovietic, se producea, si el, sub formă de „încălzire globală” a constiintei nationale tot la energia compensatoare a celor două „balade-matrice” românesti.)

Si dacă singur talentul dădea în mod clar măsura estetică a celor doi pasoptisti, ideologia politică ajunsă peste ani la rang de „estetică oficială” a statului român avea să delimiteze la sânge „baladele vesele şi triste” ale lui George Topârceanu de „baladele de detentie” ale lui Radu Gyr. Venea tăvălugul istoriei cu epoca proletcultistă ce avea să declanseze moda nefastă a poemelor epice făre de sfârsit, adesea degradate în reportaje versificate ale actelor eroice săvârşite de oamenii muncii în „lupta pentru construirea noii orânduiri”.

Se pare că modelul îl dăduse bardul socialist Alexandru Toma cu băsnuiala pseudo-civică „Silvestru Andrei salvează abatajul”, urmat îndeaproape de rapsozi celebrând oamenii muncii înzestraţi cu dimensiuni fantastice (Ion Gheorghe, de exemplu), dar si un menestrel de curte pur-sânge ca Adrian Păunescu, cel care recurgea la tehnici estetice de meta-manipulare a constiintei politice perpetuate de un regim dictatorial exemplar.

Chiar la un moment dat putin a lipsit ca producţiile baladeşti să nu devină prisma proletcultistă de bază în literatura română, aşa cum s-a constituit coabitarea hidoasă cu regimul Dej-Ceausescu în cazurile intelectualilor-esteti devenite deja antologice: Mihai Beniuc, Eugen Jebeleanu Maria Banuş, Radu Boureanu si Eugen Frunză. Dincolo de orice glumă sinistră, Miron Radu Paraschivescu îsi îngropa „Cântecele Tigănesti (1941) cu aceeasi non-salantă de care dădea dovadă bătrânul maestru Tudor Arghezi care, după aclamatele „Cuvinte potrivite” interbelice (1927) comitea dezgustătoarea „Cântare Omului” (1955) pomenit deja în epoca totalitaristă.

Înainte de a-si clarifica pentru sine faptul că „intelectualul nu poate fi decât cu sau împotriva Puterii, nu abţinându-se de la politică, ci practicând-o în lumina moralităţii pe care i-o dictează conştiinţa”, însusi Ştefan Augustin Doinaş a trebuit să-si înfrângă duplicitatea actantională, rămas cu propria constiintă sub cerul kantian înstelat. Mi-as dori să cred din toată inima că directia baladescă a sibienilor s-a dorit să fie o replică directă, si nu doar „un anumit nonconformism sui-generis în cadrul epocii” (Cornel Regman).

În schimb subscriu în totalitate că sunt de găsit în „resurectia baladei” pe linia avansată de către Doinas „o întreagă etică a luptei dintre haos si ordine, a conflictului creator între haosul originar si al iesirii din acesta întru numinos” (Virgil Nemoianu), dar de o manieră cu totul personală: ceremonialul solemn care aduce suprematia legilor estetice asupra celor etice.
Home | Termeni si conditii | Politica de confidentialitate | Cookies | Help (F.A.Q.) | Contact | Publicitate
Toate imaginile, textele sau alte materiale prezentate pe site sunt proprietatea referat.ro fiind interzisa reproducerea integrala sau partiala a continutului acestui site pe alte siteuri sau in orice alta forma fara acordul scris al referat.ro. Va rugam sa consultati Termenii si conditiile de utilizare a site-ului. Informati-va despre Politica de confidentialitate. Daca aveti intrebari sau sugestii care pot ajuta la dezvoltarea site-ului va rugam sa ne scrieti la adresa webmaster@referat.ro.