Psalmul 91 si Nu-Ti cer un lucru - Tudor Arghezi

În psalmi, poetul se zbate între nostalgia unei comuniuni şi ruptura bruscă, acuzatoare, rece. Dincolo de drama metafizică, Psalmii sunt însă şi mărturia căutării disperate a poeziei care să exprime adevărul. Aceasta se poate observa şi în poezia de faţă, când poetul aduce o rugăciune, o cerere în faţa lui Dumnezeu.

În prima strofa am putea considera cuvântul cheie “suferinţă”, deoarece acesta e şi sentimentul dominant al întregii poezii. Eul liric vine în faţa celui Atotputernic cu sfială şi reverenţă şi îi cere ceva spiritual, nu ceva material, adică un sfat, un cuvânt. Acest lucru e din nou o caracteristică specifică Psalmilor arghezieni pentru că, de pildă, în Psalmul (3),“Tare sunt singur”, poetul îi cere lui Dumnezeu “un pui de înger”, ceea ce reprezintă tot o povaţă, dar spus metaforic.

Strofele urmatoare sunt un argument al cererii făcute. Aici eul liric ne spune că Dumnezeu n-a mai trimis un semn de foarte mult timp şi ne dă de înţeles că El ar fi uitat de pământeni. Aceasta transmite cititorului un sentiment de desnădejde, dar care nu ţine foarte mult pentru că mai există o speranţă: magii ce au venit la naşterea Domnului Isus au avut un semn - steaua, iar Iosif, tatăl Mântuitorului a primit un “înger de povaţă”, cu care a stat faţă-n faţă, vorbindu-i.

Dacă până aici poezia a fost compusă din patru strofe de tip catren, ultima strofă e un distih în care autorul, chiar dacă până atunci nu simţise încă ajutorul lui Dumnezeu, îl laudă numindu-l “veşnic” şi “bun”. Aici autorul crede că Atotputernicul îi va răspunde la rugăciune, trimiţându-i un înger care să-i vorbească după cum îi e dorinţa, fapt pe care îl putem deduce şi din punctele de suspensie de la sfârşitul operei.