Psalmul de taina

Poezia pare a fi consecinţa acelei rupturi sau îndepărtări a iubitei, ruptură pe care bărbatul-poet mai mult o doreşte decât o respinge (cf. şi Melancolie, De-abia plecaseşi), iar această ruptură se dovedeşte constructivă sub raport estetic (Ibidem, pag. 58).

Tonalitatea este diferită faţă de cele precedente, Tonului elegiac al poemelor iubirii moarte înainte de a se naşte substituindu-i-se tonul odei în invocaţia iubitei (Nicolae Balotă, op. cit. , pag. 138). În această odă, lauda se curmă brusc, preschimbîndu-se în contrariul ei, în invectivă (Ibidem).

Însă, odată produsă ruptura, poetul porneşte o adevărată diatribă împotriva femeii, aşa cum se întâmplă şi în poemul de faţă, care se constituie într-o reală capodoperă a liricii sale erotice, după propria-i mărturisire: poate cea mai bună poezie a mea de pînă atunci! . Cu toate acestea, poezia a fost respinsă de o revistă, cu doi ani înainte de a fi publicată" .

Poezia se deschide cu o exclamaţie, începând, astfel, brusc, ca o invocaţie a celei pierdute :
O, tu aceea de-altădată,
ce te-ai pierdut din drumul lumii !
Care mi-ai pus pe suflet fruntea
Şi-ai luat într-însul locul mumii.

Dealtfel, această poezie poate fi regăsită, într-o primă variantă, într-o Agată (4) :
Iar tu, aceea de-altădată,
care-ai întins în mine ceaţă,
revin-o doar o clipă-n viaţă,
căci eşti în mine neuitată;
apari din lumea ta, te chem !
apari subt negrul meu tavan,
căci voi : cu glas de uragan
să te blestem.

Este foarte probabil ca, în biografia poetului, să fie un moment pe care nu şi l-ar mai dori repetat : copilăria. Dealtfel, chiar singur poetul a declarat că e singura perioadă pe care nu ar mai dori să o retrăiască. Însăşi debutul său, cu poezia Tatălui meu, stă sub semnul acestei experienţe familiale, copilul fiind lipsit de obişnuita dragoste părintească.

În ceea ce o priveşte pe mama sa, lucrurile stau mai bine, poetul mărturisindu-şi în Icoane de lemn regretul de a o fi părăsit : Mi-aduc aminte, ca un început al vieţii mele noi, pragul casei, cu mama-n prag, îmbrăţişată ; lacrimile ei, în care cădeau mute lacrimile mele. Nu voi putea niciodată să mă lămuresc cum am părăsit-o.