Psihologiile umaniste

Profesorul – în afara psihologului şcolar specializat sau a psihoterapeutului – nu este un psihoterapeut în sensul instituţional şi nici nu trebuie să depăşească limitele de competenţă.

Dar, în acelaşi timp, în multe privinţe el trebuie să aibă capacităţile, virtuţile unui psihoterapeut (ca şi cadru didactic), tocmai prin marea sferă de influenţare, atât ca număr de persoane (elevii, instituţia, comunitatea) cât şi ca durată (mare parte a timpului său este ocupat de activitatea profesională). Aceasta, pentru că el urmăreşte formarea, împlinirea personalităţii elevului şi o bună integrare socială a acestuia.

Psihoterapia constă în aplicarea metodică a unor tehnici psihologice determinate pentru restabilirea echilibrului afectiv al unei persoane. E cunoscut faptul că mai ales la elevi, la adolescenţi, acest echilibru afectiv este esenţial pentru că, într-un sens mai restrâns, anumite psihopatii, stări mentale patologice, se manifestă tocmai datorită deviaţiilor caracteriale (ţinând de afectivitate, voinţă), care determină conduitele antisociale, fără culpabilitate aparentă.

Noţiunea de psihopatie a fost formulată şi teoretizată mai ales de K. Schneider (1923) şi în psihologia şi psihoterapiile din America, se înrudeşte cu aceea de „personalitate antisocială”.

Însă toate metodele psihoterapeutice au o secvenţă de interacţiune cu cele de ordin educativ, deoarece:
-urmăresc susţinerea moralului, sugestia, reeducarea, chiar psihanaliza,
respectiv cunoaşterea, analizarea psihicului într-un mod sau altul, nu neapărat la nivelul de specializare al metodelor şi analizei clasice sau actuale;
-se bazează pe comunicarea dintre psihoterapeut şi bolnav;
-urmăresc scopuri asemănătoare şi anume formarea, dezvoltarea, împlinirea
personalităţii şi o cât mai bună integrare socială a subiectului.