Rafael

Dar nu stii, cand privesti sibilele sau frescele din Vatican, daca ai sub ochi eroi sau sfinti, martiri filosofi sau venere, zei evrei sau zei pagani, simti doar ca sunt forme care se armonizeaza si se intrepatrund, culori ce se cheama intre ele si isi raspund, o unduire de
armonii care pare a nu avea nici inceput, nici sfarsit, care te strabate fara a intalni nici o o impotrivire si nu-ti lasa decat puterea de a asculta cum se prelungeste in tine ecoul amintirii lor.

Ce vrea sa spuna si unde a vazut el imbinandu-se astfel tot cee ste gandire, tot ce este gingasie feminina si tot ce este forta masculine, tot ce este certitudine a raselor care au simtit mult si credinta
sovaitoare a secolelor care vor sa stie? El a studiat, in mod distrat poate, ceea ce se facuse inaintea lui, ceea ce se facea in jurul lui, a parut ca abia se priveste lumea infinit profunda si multipla a iscarilor, a culorilor si a formelor, n-a ascultat zgomotele din preajma si n-a respirat parfumul florilor si al femeilor decat cu fervoarea nepasatoare a unei finite care isca , pe unde trece, armonia si catre care iubirea vine fara a fi chemata, le-a adunat pe toate in el ca intr-un centru sonor, fara a se intreba prea mult de unde veneau toate, si toate, dupa ce s-au topit fara impotrivire in sufletul lui, au iesit din el in valuri ample, calme, tot atat de greu de sfaramat ca si ritmul misterios in care bat inimile, in care se nasc, si mor si invie anotimpurile, in care rasare si apune soarele in fiecare dimineata si in fiecare seara.

Rafael murise de multa vreme, dar poate ca Michelangelo, care nu-l iubise totusi, se gandea mai mult la Rafael decat la el insusi cand spunea: “Pictura buna este pioasa prin ea insasi, caci sufletul se inalta prin efortul pe care trebuie sa-l faca pentru a ajunge la perfectiune si a se conopi cu Dumnezeu: pictura buna este un efect al acestei perfectiuni divine, o umbra a penelului lui Dumnezeu, o muzica o melodie. Numai inteligentele cele mai inalte izbutesc sa o inteleaga.”

Rafael este unul dintre calomniatii istoriei, si chiar printre aceia care au laudat-o cel mai mult. Acea inepuizabila tinerete ce iradiaza din el, care se accentueza de la opera la opera, si care daca ar fi trait pana la adanci batraneti, n-ar fi incetat sa se inoiasca pentru ca ea era anterioara fiinite sale si trebuia sa-i supravietuiasca, precum primaverile si toamnele care vor continua sa rodeasca in ciuda iernilor adunate peste ele, a fost pusa pe socoteala varstei sale fragede.

Usurinta cu care surprinde el nenumaratele aspecte, nenumaratele fapte dispersate ale vietii, ale naturii, ale istoriei, ale artei pe care nu a produs-o el insusi, pentru a le organiza in imagini armonioase unde nu mai subzista din aspectul si din faptul primitiv, decat inalta emotie pecare au provocat-o, a fost socotita o facultate aproape scandaloasa de a asimila si de a imita. Si pentru ca trebuie sa-i urmezi pas cu pas opera facand tu insuti un mare efort, daca vrei sa intelegi efortul pe care artistul l-a desfasurat, fara indoiala, pentru a se ridica de la tablourile religioase in maniera lui Perugino pana la generalizarile de la Vatican si de la Farnesina, toti si-au aratat uimirea greoaie pentru indemanarea sa.