Raspunderea penala

P L A N U L:

Întroducere

1. Noţiunile, trăsăturile, subiecţii răspunderii penale.

2. Infracţiuni care pot privi activitatea comercială.

3. Sancţiunile de drept penal.

Încheiere

Bibliografie





I N T R O D U C E R E

În ştiinţa şi practica dreptului, un domeniu central îl reprezintă materia răspunderii juridice. Aceasta pentru că răspunderea juridică este, în esenţă, o garanţie a realizării dreptului, un factor de eficienţă a acestuia. Concepută a fi o componentă fundamentală a sistemului de drept, răspunderea juridică este, în manifestările ei concrete, o sumă de forme de răspunderi specializate, reglementate de instituţii juridice distincte.
Atît formele de răspundere juridică, cît şi instituţiile care le reglementează sunt rezultatul unui îndelungat proces evolutiv. De-a lungul timpului în cadrul diferitelor ramuri de drept s-au adoptat norme juridice şi s-au relevat principii şi reguli specifice în materia răspunderii subiectelor de drept pentru actele şi faptele lor. Cercetarea acestor reguli şi practici, a particularităţilor de reglementare a condus în plan teoretic la fundamentarea unor forme de răspundere distincte, întemeiate pe concepţii coerente şi unitare şi caractrizate de trăsături distincte.
Utilizarea teoriei generale a răspunderii ar accelera procesul de fundamentare a unor noi forme de răspundere, a căror evoluţie tinde spre consacrarea, aşa cum este şi cazul răspunderii specifice dreptului comercial.
Răspunderea pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii este o parte componentă a răspunderii sociale ce revine fiecărei persoane pentru faptele sale.
Sfera răspunderii sociale este deosebit de largă şi de cuprinzătoare. Ea include răspunderea morală, răspunderea politică, răspunderea juridică, precum şi diferite alte modalităţi sub care, într-o formă sau alta, membrii societăţii sînt chemaţi să dea seama pentru modul în care se comportă în viaţa socială.
Dacă ne referim numai la răspunderea juridică, a cărei caractristică esenţială o constituie posibilitata aplicării, în caz de nevoie a constrîngerii de stat, vom reţine, de asemenea, marea diversitate sub care această răspundere se poate manifesta.
Există o răspundere civilă, o răspundere penală, o răspundere contravenţională, precum şi diferite alte modalităţi în care răspunderea juridică se poate manifesta potrivit specificului diferitelor ramuri ale dreptului.
În lucrarea dată mă voi referi la răspunderea civilă dlictuală cît şi cea contractuală, răspunderea penală, răspunderea contravenţională.
Uneori, răspunderea civilă poate să apară singură. Alteori, ea se poate cumula, poate fi dublată cu alte forme de răspundere juridică, de exemplu, cu răspunderea penală, sau cu răspunderea administrativă, sau disciplinară etc. În contextul acestui cumul de răspunderi, fiecare răspundere păstrează caracterul de sine stătător şi va acţiona în formele sale specifice. De exemplu, dacă fapta ilicită cauzatoare de prejudicii întruneşte elementele unei infracţiuni, în afara obligaţiei de despăgubire-manifestare a răspunderii civile-se va aplica şi pedeapsa prevăzută de Codul Penal-manifestare a răspunderii penale.
La fel este de conceput un cumul între răspunderea civilă şi răspunderea administrativă sau între răspunderea civilă şi cea disciplinară.








1. Noţiunea, trăsăturile, subiecţii răspunderii penale.

Principiile răspunderii penale sunt cuprinse în cadrul penal. Actul acesta normativ, înscrie în economia sa noţiunea de infracţiune. Conform Codului penal, infracţiunea este o faptă care prezintă pericol social, săvîrşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală.
Infracţiunea este unicul temei al răspunderii penale, al obligării făptuitorului la suportarea pedepsei. Conform Codului penal, legea penală apără, împotriva infracţiunilor, statul român, suveranitatea, proprietatea, persoana şi drepturile acesteia, precum şi întreaga ordine de drept.
Stabilind faptele penale, Codul penal şi celelalte acte normative în materie, se bazează pe cunoaşterea şi analiza infracţiunii ca instituţie juridică fundamentală. Infracţiunile sunt săvîrşite printr-o anumită desfăşurare în timp şi în spaţiu, denumită activitate infracţională. Infracţiunea este formată din mai multe etape, faze şi fiecare cu semnificaţii juridice proprii, atît obiective, cît şi subiective.
Infracţiunea exprimă trăsăturile esenţiale şi comune oricărei infracţiuni, trăsături prin care aceasta se distinge de faptele neîncriminate, precum şi de faptele de pericol social prevăzute de alte norme juridice decît cele penale.1
Conform Codului penal art. 1, numai legea prevede care faptă constituie infracţiuni, pedepse ce se aplică infracţiunilor şi măsurile ce se pot lua în cazul săvîrşirii acestor fapte.2
Simpla declarare prin lege a unor fapte ca infracţiuni şi săvîrşirea lor cu vinovăţie nu este suficientă pentru ca răspunderea penală să devină posibilă faţă de făptuitor. Mai este nevoie ca faptele săvîrşite să includă atît pericolul social, cît şi importanţa materială a infracţiunii. Conform Codului penal nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod văzut de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.3

Trăsăturile infracţiunii.

Conform Codului penal art.3, trăsăturile principale ale oricărei infracţiuni sunt:
a) pericolul social;
b) vinovăţia:
c) prevederea faptei în legea penală.4

a) Pericolul social-exprimă aspectul material, obiectiv al faptei. Pericolul social rezultă din atingerea sau crearea posibilităţii obiective ca fapta să aducă atingere valorilor ocrotite de legea penală în urma săvîrşirii ei.
Art.7 Codul penal prevede că: fapta care prezintă pericol în înţelesul legii penale este orice acţiune sau inacţiune prin care se aduce atingerea uneia dintre valorile arătate în art.1 şi pentru sancţionare este necesară aplicarea unei pedepse.5 Orice vătămare a valorilor sociale ocrotite prin normele juridice prezintă pericol social, însă pericolul social al infracţiunii este mai mare, deoarece lezează mai grav cele mai importante valori.
Pericolul social este legal (generic sau abstract) fiind recunoscut prin lege pentru fiecare infracţiune în parte şi exprimate în sancţiunea legală specială stabilită pentru aceasta, ca fel şi limite.
Pericolul social al infracţiunii este şi concret, determinat de fapta concretă, precum şi de împrejurările în care ea s-a comis, de persoana concretă a făptuitorului. Dacă pericolul generic este evaluat de legiuitor, pericolul concret se evaluează de către instanţa de judecată.
De gradul de pericol social al unei fapte, de gravitatea ei, depinde alegerea felului pedepsei şi buna individualizare a acesteia.6
Pentru stabilirea existenţei unei infracţiuni şi pentru justa sancţionare a unei fapte prevăzute în partea specială a Codului penal trebuie examinat şi gradul concret de pericol social al acesteia.
Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.7
Conform modificărilor din Codul penal instanţa poate dispune înlocuirea răspunderii penale cu răspunderea care atrage o sancţiune cu caracter administrativ, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
a) pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvîrşită este închisoarea de cel mult un an sau amendă;
b) fapta, în conţinutul ei concret şi în împrejurările în care a fost săvîrşită, prezintă un grad de pericol social redus şi nu a produs urmări grave;
c) paguba pricinuită prin infracţiune a fost integral reparată pînă la pronunţarea hotărîrii;
d) din atitudinea făptuitorului după săvîrşirea infracţiunii rezultă că aceasta regretă fapta;
e) sunt suficiente date că făptuitorul poate fi îndreptat fără a i se aplica o pedeapsă.
Înlocuirea răspunderii penale nu se poate dispune dacă făptuitorul a mai fost anterior condamnat sau i s-au mai aplicat de două ori sancţiuni cu caracter administrativ.8
b) Vinovăţia. Conform Codului penal vinovăţia reprezintă o altă trăsătură esenţială a infracţiunii.9 Vinovăţia este elementul subiectiv principal în care se exprimă atitudinea conştiinţei şi voinţei faţă de faptă şi urmările ei. Cînd se afirmă despre o persoană ...