Romantismul si Victor Hugo

Receptat sub raport teoretic, romantismul se defineşte ca o mişcare europeană de anvergură, manifestată în prima jumătate a secolului al XlX-lea, dar care cunoaşte în evoluţia sa mai multe etape, specifice concretizărilor sale în toate spaţiile europene.

Favorizat de destrămarea societăţii feudale şi de revoluţiile burgheze din 1780 şi 1830, dar şi de perimarea doctrinei clasice, romantismul se configurează ca reacţie împotriva clasicismului, asigurând literaturii libertate de exprimare prin înlăturarea tuturor normelor.

În prefaţa dramei Cromwell, manifestul literar al romantismului francez, Victor Hugo proclamă că „nu există reguli, nici modele", căci noua doctrină este „liberalismul literaturii". Acest liberalism fusese însă anticipat de manifestări culturale preromantice precum „Sturm und Drang" sau estetica lui Schiller din Asupra poeziei naive şi sentimentale, unde se face distincţia clară între artistul clasic, expresie a naturii înseşi, şi cel romantic, ce aspiră spre natura pierdută, dar trăieşte în dezacord cu sine şi cu umanitatea în genere.

Ulterior, fraţii August Wilhelm şi Friedrich von Schlegel impun termenul „romantic" şi definesc artistul şi spiritul romantic, primul fiind însetat de infinit, cel de-al doilea fiind carac¬terizat prin melancolie.
În primele decenii ale secolului al XlX-lea, principala preocupare a roman-tismului va fi să îşi configureze doctrina, în opoziţie cu principiile clasicismului.

Astfel, în vreme ce clasicismul dezvăluie o lume ideală, statică, obiectivă, structurată în categorii ideale şi tipuri eterne, în care fiinţează un personaj abstract, echilibrat şi dominat de morală, romantismul propune, în replică, un univers determinat de mişcările istoriei, fantastic, subiectiv, cu o natură care îl copleşeşte pe individ, în care se profilează un erou dinamic, sentimental, angajat într-o continuă căutare a absolutului.

Spre deosebire de clasici, romanticii nu se angajează într-o simplă observaţie a naturii, ci într-o reinterpretare a ei, prin prisma propriei lor subiectivităţi.Raţiunea propovăduită de clasici este înlocuită de sentimente şi pasiuni, iar noul mijloc de a sonda orizonturile cunoaşterii este imaginaţia. De aceea, romanticii sunt spirite îndrăzneţe, dornice de aventura pe care o presupun evaziunea în pitoresc, exotic, fantastic, retragerea în spaţiul oniric sau refugiul în trecut. Eroii romantici au sentimentul istoriei, pe care o percep în evoluţie, în devenire, definindu-şi faţă de sensurile deprinse din înţelegerea ei adâncă o atitudine activă şi constructivă sau, dimpotrivă, una pesimistă, determinată de sentimentul neputinţei.