Romanul psihologic romanesc

Dincolo de tonul transant, cel putin un fapt se cuvine retinut ca foarte important pentru intelegerea ulterioara a fenomenului epic romanesc:-dialogul teoretic cu privire la romanul de analiza psihologica nu incepe la noi mai tarziu decat in alte literaturi europene, asa cum indeobste sustin lucrarile de specialitate. Chiar daca dezbaterile in jurul genului vor forma marea dilema a secolului al XX-lea, in special a deAZceniilor interbelice, sesizarea de la finele secolului trecut nu ne plaseaza in urma principalelor mutatii teoretice europene privind arta romanesca."

Duiliu Zamfirescu si Titu Maiorescu in scrisori (1884 - 1913), ed. a
doua, Em. Bucuta, Ed. Casa Scoalelor, Bucuresti, 1944, p. 57. Teza nasterii romanului de analiza ca reactie impotriva naturalismului porneste de la o consemnare a lui E. de Goncourt (Jurnal, tom. 7, 29 sept. 1887), dezvoltata de Michel Mansuy in ampla monografie Un modern
Si, cum vom vedea, paragraful epistolar de mai sus nu e o interventie diversa, de natura sa indestuleze o corespondenta literara. inca inainte de aparitia Vietii la tara (deci inainte de 1894), Duiliu Zamfirescu se va arata cu deosebire framantat de noua pretentie a romanului european, analiza psihologica, pretentie formulata in termeni inca destul de neclari, cum era de asteptat de la un reprezentant format al echilibrului clasic.

Asa se explica desele confruntari pe aceasta tema, pe care romancierul le propune in corespondenta cu Titu Maiorescu, lacob Negruzzi ori Mihail Dragomirescu. Important este ca la numai doi ani de la aparitia celebrelor Essais de psychologie contemporaine1 si chiar in anul in care autorul Discipolului publica manifestul sau sub forma de Reflections sur l'art du roman2, un prozator roman nu pregeta sa-si exprime punctul de vedere fata cu noul destin ce se pregatea romanului.
Ca prima replica romaneasca este una profund polemica, e un fapt explicabil prin cele mai simple argumente istoriste.

In general istoria romanului modern este o istorie polemica. in ceea ce ne priveste, reactia lui Duiliu Zamfirescu are semnificatii mult mai adanci decat, sa zicem, capricioasa inapetenta pentru un anumit gen de roman cum este Discipolul lui Bourget. Riposta vine din interiorul fenomenului literar, de la un romancier cu harul povestirii dar si al conceptualizarii, receptiv la marele realism al secolului al XlX-lea, bun cunoscator al lui Tolstoi, Dostoievski, Stendhal, Balzac.

In aceasta privinta e de revizuit si opinia ca in cultura romaneasca tipul de scriitor-eseist e o descoperire exclusiv interbelica, deci tarzie. Duiliu Zamfirescu este primul nostru romancier capabil sa disocieze intre realismul tolstoian si romantismul stendhalian, intre naturalismul lui Zola si profunzimea psihologica a lui Dostoievski, si prin aceasta a fost poate cel mai avizat teoretician al romanului nostru
din veacul trecut.

Dar mai mult decat atat, Duiliu Zamfirescu era un ideolog al specificului national in arta , ceea ce ne aduce in situatia prestigioasa de a constata ca modernul proces al prozei de analiza primeste de la inceput replica unor realitati artistice profund romanesti. Exponent al unui punct de vedere traditionalist in materie de roman, el nu comite greseala de a-si apara acest punct de vedere cu probe pe care literatura romana nu le produsese.

Multa vreme va contesta fara nuanta conceptul de analiza psihologica, dar nu din perspectiva balzacianismului ori a naturalismului crepuscular, varste pe care, in definitiv, proza romaneasca nici nu le implinise:"E curios - ii va scrie Duiliu Zamfirescu lui Titu Maiorescu - cum s-a adunat intr-un fagas nefiresc credinta celor mai multi dintre noi ca societatea romaneasca n-are caracter. Credinta e falsa; dupa cum e falsa credinta ca noi nu avem o arhitectura, un stil al nostru.

Negresit ca trasaturile distinctive ale acestei societati nu sunt asa de evidente ca cele englezesti bunaoara; negresit ca zidirile din trecut lasa foarte putine semne de ceea ce au putut fi, dar, totusi, sunt. Nu se poate sa nu fie. Caci ce alta este caracterul in psihologie sau in arhitectura daca nu dezvoltarea intr-o directie constanta si consecventa? Daca luam in liniamente mari dezvoltarea poporului nostru si a societatii noastre, trebuie sa recunoastem ca obarsia, intamplarile politice, nevoile de aparare, natura pamantului, clima, au imprimat ceva constant si consecvent sufletelor romanesti - caselor sau cocioabelor in care au locuit romanii. Nu se poate sa nu fie asa."1