Rondelul rozelor ce mor

Versul intai stabileste coordonatele temporale ale fanarii, prin folosirea Sugestiei:timpul este trecator, rozele sunt pline de viata la inceput, insa ele se faneaza, se "trec", se supun timpului neiertator, care nu presupune circularitatea, revenirea, repetitia.

Folosirea conjunctiei si" denota tristetea fiintei, o consecinta a cauzalitatii lumii cunoscute, dupa care toate evenimentele se justifica printr-o motivare intrinseca. acest "si" exprima si puterea de rezistenta scazuta a biologicului in fata temporalului, rozele fiind parasite treptat de "energia vitala", lipsite de puterea de supravietuire.

Stingerea lor este o consecinta a conditiei biologice efemere si, prin sugestie, si a celei umane. Gradinile sunt locurile unde se desfasoara aceste tragedii citadine, cu rasfrangere asupra vietii umane. Substantivele care definesc starea de tristete sunt concentrate de poet intr-o dispozitie savanta: "fior", "jale", "valmasagurf de suspine". Poetul reia si amplifica sentimentul disparitiei treptate, al mortii, folosind un sinonim metaforic pentru verbul "mor", "se sting".

Sonoritatile versurilor care genereaza starea de catharsis sunt date de rimele alternative sau imbratisate: abba, abab, abbaa. Primul tip de rima, a, este masculina, versul este un tetrasilab iambic, in timp ce rima b este feminina, cu o silaba neaccentuata, dintr-un iamb incomplet. Sugestia muzicala intervine prin combinarea acestui "mine" cu suspine", in timp ce rima de tip a foloseste consoana "r" vibranta: "mor"-"fior". Ciclul florilor ce mor creeaza o simfonie aparte, o melodie trista a timpului care nu poate fi biruit de biologicul efemer, asa cum se intampla in "au Jardin de l Infante" din ciclul "Heures d 6te", de Samain: Les roses meurent, chaque et toutes.../ Je ne dis rien, et tu ecoutes/ Sous tes immobiles heveux".

Finalul poeziei sugereaza imaginea trista a lumii pierdute, lipsite de orice speranta de regenerare: "Pe sub amurgu-ntristator/ Curg valmasaguri de suspine,/ Si-n marea noapte care vine/ Duioase-si pleaca fruntea lor... -/ E vremea rozelor ce mor." Moartea rozelor, la fel ca a fiintelor umane, intristeaza iritreg universul, poetul personalizand, cu reflectare asupra sa, un fenomen al naturii, amurgul, devenit "-ntristator".

Fanarea este fenomenul esential care determina tristetea poetului: poetul foloseste simbolul rozelor pentru a exprima sentimentul trecerii rapide a timpului, in poezii ca "Rondelul rozelor din Cismegi", "Rondelul cascadelor de roze", "Rondelul noptii argintate". Pentru Macedonski, moartea este un fenomen general, reprezentat prin roza "ce moare in glastra.", sinbolistica ei fiind preluata de la albert Samain si de la Jean Moreas. Petalele rozei cad incetul incetul, se transforma in materie fara viata, imposibil de regenerat, printr-un "montagne pase" temporal care schimba semnul plus cu semnul minus al axei vremurilor.