Sanctionarea infractorilor minori in dreptul penal european

Referat despre Sanctionarea infractorilor minori in dreptul penal european
Consiliul Europei a iniţiat numeroase cercetări criminologice şi sociologice privind delincvenţa, mai cu seamă în rândul minorilor şi tinerilor care provin din familii de emigranţi sau din populaţia autohtonă minoritară acolo unde acestea constituie o populaţie compactă, cum sunt zonele sărace ale marilor oraşe din lumea occidentală.

Regulile care orientează actualmente legislaţia şi practica în domeniul delincvenţei juvenile, în cele mai multe state membre, au la bază principiile politicii penale ale Consiliului Europei şi anume: prioritatea absolută a prevenirii, reducerea intervenţiei justiţiei penale şi necesitatea participării comunităţii la politica criminală.
Un loc important în orientările de principiu ale Consilului Europei îl ocupă ideea depenalizării unor fapte săvârşite de minori, precum şi ideea evitării pe cât posibil a procedurii judiciare pentru sancţionarea faptelor comise de minori.

În ceea ce priveşte angajarea răspunderii penale, se observă că, potrivit reglementărilor din domeniul penal, în majoritatea ţărilor există o perioadă de tranziţie, care marchează trecerea de la incapacitatea penală la capacitatea penală absolută, perioadă în care infractorilor minori le sunt aplicabile, cu prioritate, măsuri educative, corective.

Aceste măsuri sunt foarte variate şi, uneori, chiar incompatibile, de exemplu, într-o ţară, amenda aplicată unui infractor minor este considerată ca o măsură educativă, iar în altă ţară, este catalogată drept pedeapsă. În Elveţia şi Suedia, minorul poate suporta rigorile legii de la vârsta de 7 ani, în Anglia şi Ţara Galilor de la 10 ani, în Olanda de la 12 ani, în Scoţia de la 8 ani, în Grecia şi Ungaria de la 12 ani, în Danemarca şi Germania de la 14 ani.

Cel mai adesea, minorilor infractori li se aplică procedura de drept comun începând cu vârsta de 18 ani, situaţie susţinută şi de faptul că aceasta este vârsta de la care începe majoratul în general.
Trebuie făcută însă o precizare, şi anume că, dacă de la această vârstă se aplică regulile de desfăşurarea procesului penal proprii dreptului comun, instanţele pot aplica, în unele cazuri, sancţiuni specifice infractorului minor.

Astfel, dacă în Anglia aplicarea procedurii dreptului comun se face de la 17 ani, se pot aplica sancţiuni specifice minorului până la 21 de ani. În Grecia, pentru tinerii de până la 21 de ani se aplică pedepse diminuate, iar în Olanda şi Germania, dacă personalitatea infractorului sau circumstanţele o cer, se aplică pedepsele specifice minorilor.
Faţă de reglementările existente, se poate concluziona că, în majoritatea statelor angajarea răspunderii penale începe de la 14 ani, iar capacitatea penală deplină, de la 18 ani. În perioada dintre 14-18 ani, soluţionarea cauzelor cu minori se face după reguli speciale, cu aplicarea sancţiunilor specifice.

Legislaţiile din Belgia şi Luxemburg, în principiu, nu prevăd posibilitatea aplicării unei pedepse pentru faptele calificate ca infracţiuni comise de minorii până la 18 ani, pentru aceştia instanţa aplicând doar măsuri educative. Totuşi, Tribunalul pentru minori, în cazul minorului infractor care are vârsta între 16-18 ani, dacă consideră că faţă de fapta comisă şi persoana acestuia nu sunt suficiente numai măsurile educative, poate trimite cauza pentru a fi soluţionată de instanţele de drept comun, care pot aplica o pedeapsă. Aceste cazuri apar însă numai cu titlu de excepţie.

În Spania şi Portugalia, vârsta de la care infractoruli minor i se aplică prevederile procesual penale ale dreptului comun este de 16 ani.
Până la acestă vârstă, cauzele sunt soluţionate, după regulile speciale, de Tribunale pentru minori, care nu pot aplica decât măsuri educative.

În majoritatea ţărilor, în special în cele europene, soluţionarea cauzelor cu infractori minori cade în competenţa unor instanţe speciale.
Aceste instanţe pot dispune măsuri de protecţie, măsuri educative faţă de minorul periculos sau măsuri educative şi pedepse faţă de minorul infractor. Totuşi, în cazul aplicării pedepselor, există prevederi speciale, care le diferenţiază de cele pentru adulţi mai ales în ceea ce priveşte întinderea.

În Franţa, Ungaria, Italia, Spania, Polonia, Portugalia, pedepsele propriu-zise sunt derivate din pedepsele pentru adulţi, în cazul minorilor acestea fiind reduse cu diferite fracţiuni, de exemplu 1/2 din pedeapsa prevăzută pentru major în Franţa, 1/3 în Italia.
De asemenea, executarea pedepselor se face după reguli speciale, existând instituţii sau secţii speciale, cu regim special pentru infractorii minori, preocupările pentru resocializarea minorului fiind de o importanţă mai mare decât preocuparea pentru executarea pedepsei propriu zise.

II.SANCŢIONAREA INFRACTORULUI MINOR IN UNELE ŢĂRI ALE UNIUNII EUROPENE
II.1. SISTEMUL DE DREPT FRANCEZ
Începând cu anul 1945 în Franţa este aplicabilă o justiţie distinctă pentru minori. Justiţia franceză pentru minori cuprinde magistraţi specializaţi, jurisdicţii speciale şi servicii educative şi funcţonează după reguli speciale, adaptate particularităţilor minorilor.
Originalitatea regulilor aplicabile minorilor explică faptul că acestea nu figurează în Codul penal francez, al cărui articol 122-8 trimite la o lege specială. Este vorba de Ordonanţa din 2 februarie 1954 referitoare la delincvenţa juvenilă. Ordonanţa a fost elaborată la solicitarea rezistenţei franceze, care a descoperit numeroase cazuri de minori închişi în penitenciarele de drept comun. A cest text, un veritabil cod al delincvenţei juvenile, a fost modificat de-a lungul timpului de mai multe ori.

Cele mai semnificative modificări au fost aduse prin Legea din 4 februarie 1993 si Legea din 1 februarie 1994, care se referă la încredinţarea minorilor. Textul suprimă competenţa tribunalelor civile în cauzele cu infractori minori. Autorii de drept francez, între care Jean Cloude Soyer, profesor emerit la Universitatea Pantheon- Assas din Paris şi membru în Comisia Europeană pentru Drepturile Omului, consideră că nu este de dorit să se aplice pedepse infractorilor minori şi preferă măsurile de asistenţă educative.

În ceea ce priveşte procedura, necesitatea aplicării acestor măsuri cu caracter special a impus crearea de jurisdicţii specializate. Pentru executarea acestor măsuri, reforma a impus crearea de centre de reeducare, locuri speciale destinate să primească tineri delincvenţi, care au înlocuit vechile colonii penitenciare.

Răspunderea penală a minorului în sistemul de drept francez este stabilită începând cu vârsta de 18 ani. Minorul sub vârsta de 13 ani nu este considerat ca fiind responsabil din punct de vedere penal. Legislaţia franceză stabileşte o prezumţie irefragabilă de iresponsabilitate. Minorul delincvent cu vârstă cuprinsă între 13 şi 16 ani i se poate aplica fie o pedeapsă, fie o măsură educativă. Totodată minorului cu vârstă cuprinsă între 13 şi 16 i se aplică reducerea limitelor pedepsei după cum urmează: dacă este vorba de o pedeapsă temporară privativă de libertate, maximul său se reduce la jumătate, iar în cazul închisorii pe viaţă maximul nu poate fi mai mare de 20 de ani.

Minorul delincvent cu vârstă cuprinsă între 16 şi 18 ani este, în principiu, tratat la fel ca şi minorul delincvent cu vârstă cuprinsă între 13 şi 16 ani, cu diferenţa că, dacă este condamnat la o pedeapsă, legea prevede posibilitatea ca judecătorul să refuze motivat reducerea limitelor pedepselor. Doctrina penală franceză tratează răspunderea penală a minorilor în cadrul regulilor speciale aplicabile răspunderii pentru anumite categorii de delincvenţi care, alături de cauzele obiective şi subiective, fac parte din categoria cauzelor de înlăturare sau reducere a răspunderii penale. Cauzele obiective sunt ordinea de drept, legitima apărare, starea de necesitate, consimţământul victimei şi dispariţia infracţiunii, iar cauzele subiective sunt deviaţiile psihice şi neuropsihice, constrângerea fizică şi morală şi eroarea de drept penal. Minoritatea este, aşadar, o cauză prezumată de non-imputabilitate.

Sistemul de drept francez sancţionează infractorul minor prin măsuri educative şi libertatea sub supraveghere. Articolul 2 din Ordonanţa din 2 februarie 1945 dispune faptul că jurisdicţiile pentru minori pronunţă, în funcţie de caz, măsurile de protecţie, de asistenţă, de supraveghere, sau de educaţie pe care le consideră adecvate.