Saptamana branzei - Eugen Barbu

Prin februarie se ardeau gunoaiele si se reparau gardurile. Cerul se subtia. Primavara venea nestiuta. Sub garduri incolteau maracinii. Rapile galbene se umpleau de caini. Erau o ceata: al lui Gogu, al lui Chirica, ai mecanicului, ai lui Stere si d-ai ra capatai, ai gunoierilor. Javrele, cat viteii, nu te-apropiai.

In frunte, ca mergeau ca la nunta, gramada, al tamplarului, flocos si intunecat, numai colti. Adulmecau gunoaiele si cu nasul tot sub coada catelelor din jur. Dulaul rotea ochii la ailalti. Ceata se oprea imprejur. Al lui Chirica, lung ca un castravete si bolau, motaia de-a-n picioarele. Al carciumarului sufla cu limba scoasa. Corciturile olAZtenilor lipaiau langa sef, ca sef era cainele lui Matei! Nu misca unul.

Vinetiul fochistului batea aerul cu coada ridicata. Era lacom. El scormonea pamantul. Mirosise osul, pentru ca os se afla sub laba sa. Toti priveau piezis. Il rupea aschii-aschii si scotea dintr-o data maduva galbena si putreda. Din cand in cand, ridica ochii. Tot nu miscau. Cand dadea iama in gramada insemna ca terminase. Lua unul de blana si-l tarnosea. Iesea tot praful din el, pana-l sangera. Satul, se fudulea privindu-i cum se incaiera pentru ciozvarta ramasa. Plecau pe urma mai departe.

Mahalaua crestea spre Filantropia, si-ntr-acolo apucau, pe sub gardurile negre, pe la gradinile oltenilor, pisandu-le verzele putrezite, apoi se intorceau spre groapa, coborand pe drumul ingust. Se lasau pe malul garlei, unul dupa altul, hamesiti. Gunoierii descarcau sus, pe mal, camioanele, si din fundurile lor se rostogoleau resturi grase. Zavozii se napusteau scormonind. Aveau boturile ascutite si ochii fierbinti de pofta. Nemancati, ca stapanii! Albi, roscati, negri, cu spete mari, urcau malurile. Al lui Chirica ramanea mai in urma. Era beteag de un picior, ca-l prinsesera gradinarii in bostani si-l schilodisera. Din cauza lui era sa se omoare omul cu oltenii intr-o dimineata.

Cainele, caine, daduse prin gardul de maracini si rascolea brazdele. Pandarul de sus, poc! cu pusca de sare, drept in pulpa dulaului, care a luat-o de-a dreptul prin rosii, chelalaind, pana acasa.
Acarul lipea o cratita in curte. Cam aprins, ca era la inceputul saptamanii si el se grijea lunea la Stere, sa-i mearga bine. Cand si-a vazut cainele cu sangele balta sub el, l-au apucat dracii. Animalul isi lingea rana si avea o privire sfarsita, rugatoare. Chirica tinea la al lui ca la un copil. Inca la carciuma mai glumea cu Spiridon: "Ehe, Spiridoane, pai al meu ma cunoaste dupa miros.

Ia sa viu seara nebaut, ce, crezi ca ma mai lasa sa intru in curte? Da de unde! Asta nu-i stapana meu, zice, si ma latra. Pai stapanu meu miroase frumos, a rachiu, da damfuri! De-aia imi beau dorobantul meu. El, cum ma simte, imi iese inainte, la pompa. Da din coada si se bucura..."

Pusca in toata mahalaua Cutaridei n-aveau decat oltenii. A plecat cu fierul incins, plin de cositor, in mana, sa-i ucida. Nu vedea bine inaintea ochilor. Gradina era departe. Al mai mic dintre frati sedea langa un palimar. Dregea o sapa. Chirica a daramat poarta de sarma:
- Ia asculta, ma! Precupetul s-a intors:
- Ba! a mai strigat o data, suflecandu-si manecile.
Veni si celalalt, Victor, cel mare. Era plin de pamant si se uita la ceferist.

- Ce-i? - Va omor!
Si zvarli fierul spre ei. Noroc ca se ferira. Fochistul zbiera cat il tinea gura:
- Saraciilor! Mi-ati omorat cainele, v-arat eu voua! Victor se apropie sa-l impace:
- Asculta...
- Nimic, va bag in spital!

- Dar de ce dracu nu-l legi? indraznise pana la urma si cel mic. Atat i-a trebuit lui Chirica. S-a facut o data galben la fata, de ziceai ca moare. Abia si-a tras sufletul si s-a pus pe tipat:
- Sa va luati calabalacul de aici. Ce, ati inceput sa ne impuscati? Vecinii alergara sa vada ce-i. Pica tocmai atunci si sifonarul. Era plin de troscot si afumat, dupa munci.