Sara pe deal

Sara pe deal:Ca in orice opera lirica, ideea poetica centrala se referal la un sentiment ,cel de dragoste,in stransa legatura cu acesta fiind si sentimentele poetului exprimate in mod direct prin intermediul confesiunii.

„Sara pe deal” este poemul dorului de dragoste, al visului pur. E visul tanarului care aspira spre ideal. Manat de dor, de o pornire adanca venita din sine, el isi imagineaza, inaintea experientei, povestea iubirii pe care o traieste ca pe o dorinta aprinsa si statornica. In viziunea lui Eminescu ,o astfel de iubire, in care fiintele descopera armonia sufletelor si frumusetea universului, este reper de valoare suprema ,echivalent cu valoarea vietii insesi: „Astfel de noapte bogata/Cine pe ea n-ar da viata lui toata?”.

Titlul poeziei este alcatuit din substantivul „sara”, care este evident un fonetism regional ce trage atentia ca spatiul este rural, etern, de constitutie campestra, si „pe deal”-locul inalt, de contingenta cosmica, predilect pentru visare, pentru evadarea din spatiul restrictiv. Astfel ,prin situarea lui intre sat(vale) si cer, dealul devine punctul de intalnire dintre terestru si celest ,dobandind in acest mod calitatea de spatiu sacru.

Poezia este o idila cu puternice note de pastel, prin care se realizeaza un deplin echilibru intre planul erotic si cel al naturii. Organizarea ei compozitionala urmareste sa sugereze raportul de consonanta dintre cele doua realitati, prin incadrarea starii de suflet in starea naturii. Pentru aceasta , poetul insista mai intai asupra planului descriptiv, precumpanitor in primele patru strofe, cu doar patru versuri apartinand celuilalt plan; apoi in ultimele doua strofe, pune accentul pe spetacolul erotic, refacand un fragment din ceremonialul cunoscut al perechii eminesciene.

In prima strofa, Eminescu percepe cu exactitate componentele naturii si locul obiectelor in spatiu. Imaginile au o rigurozitate realista, sunt usor de recunoscut si de reconstituit. El nu deformeaza tabloul prin pete de culoare sau prin lipsa de claritate a desenului( „Sara pe deal, buciumul suna cu jale” , „turmele-l urc”, „apele plang”.

In strofa a doua,perspectiva e panoramica ,incluzand o dimensiune terestra(„ochii tai mari cauta-n frunza cea rara”) si una cosmica („luna pe cer trece asa sfanta si clara”, „stelele nasc umezi pe bolta senina”). Aspectele de peisaj sunt prinse intr-o miscare a privirii, nu raman imobile si potenteaza farmecul misterios prin incadrarea lor in spectacolul cerului de vara.

Spatiul poetic din strofele 3 si 4 devine astfel larg, evocator. Nu e nici puternic, nici individualizat prin detalii care particularizeaza excesiv, dar nici abstract ,valabil oriunde si oricand. Privelistea care rezulta are o linie romantica domoala, cu turme care urca dealul, cu oameni care vin de la coasa(„osteniti oameni cu coasa-n spinare/vin de la camp”), cu sate pitite in vale. Totul e domestic si pastoral, cu un aer de vechime nealterata.

Imaginile pe care le construieste Eminescu sunt vizuale( cu alternante de umbra si lumina, dar nu cromatice) si auditive. Sunetele, estompate, cu o intensitate redusa, contribuie in mod paradoxal la accentuarea tacerii generale. Ele sunt melodioasa si melancolice („buciumul suna cu jale”, „apele plang”, „fluiere murmura-n stana”), familiare („scartaie-n vant cumpana de la fantana”, „toaca rasuna mai tare”) sau difuze („clopotul vechi imple cu glasul lui seara”), alcatuind un strat sonor secundar, ca o muzica discreta a naturii.