Scrisoarea III

SCRISOAREA III
~
MIHAI EMINESCU














Mihai Eminescu (1850-1889) s-a născut la Ipoteşti, judeţul Botoşani. După primii ani ai copilăriei petrecuţi pe meleagurile natale , este trimis la Cernauţi, la învăţătură. Dar, fie că unele materii nu erau pe gustul visătorului învăţăcel (în special matematica), fie că austeritatea micului burg era într-un dezacord flagrant cu firea sa melancolică şi dornică de afecţiune, fapt este că
Mihai nu s-a adaptat niciodată la acel mod de viaţa. Au ramas celebre escapadele sale , precum şi strădaniile tatălui de a-l aduce mereu înapoi, mâhnirea mamei şi iaraşi fuga “tâlharului”.
După moartea profesorului Aron Pumnul, singura legătura de suflet din Cernăuţi s-a stins. În aceste împreju-
rări,Mihai a părăsit definitiv şcoala din Cernăuţi şi a rămas, până la moartea sa timpurie , un pribeag, un boem, un visător. În trecerile şi petrecerile sale a întalnit şi a fost legat de prietenie de Slavici şi Creangă. A cunoscut şi a fost admirat şi ajutat de Iosif Vulcan şi Titu Maiorescu. A fost fascinat de povestitorii anonimi şi a iubit, cu fericirea şi cu durerea pe care dragostea le naşte. Cochetând cu teatrul şi excelând în gazetărie, îndeplinind, de voie, de nevoie, tot felul de slujbe obscure, călătorind la Viena şi Berlin şi revenind mereu cu un dor nesfârşit acasă, Mihai Eminescu a crescut ca poet într-un mod şi într-o măsura ce nu pot fi explicate în ultimă instanţa decât prin geniul său nativ . În poezia sa, se pot recunoaşte elemente de folclor autohton dar şi unele de filosofie germană. Lirismul, uneori spiritul ludic se îmbină armonios cu viziunile cosmogonice sau cu analiza politică protestatara.
Vastitatea şi profunzimea creaţiei poetice a lui Eminescu face ca el să rămana, cine ştie pentru “câţi secoli”, dincolo de toate câte s-au spus-poate de prea multe ori-despre el, cel mai mare poet al românilor .





SCRISOAREA III
(fragmentul din manual)
“Şi abia plecă bătrânul…Ce mai freamăt, ce mai zbucium!
Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium,
Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase,
Mii de coifuri lucitoare ies din umbră-ntunecoasă;
Călăreţii împlu câmpul şi roiesc după un semn
Şi în caii lor sălbatici bat cu scările de lemn,
Pe copite iau în fugă faţa negrului pământ,
Lănci scânteie lungi în soare, arcuri se întind în vânt,
Şi ca nouri de aramă şi ca ropotul de grindeni,
Orizonu-ntunecându-l, vin săgeţi de pretutindeni,
Vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie…
Urlă câmpul şi de tropot şi de strigăt de bătaie.
În zadar striga-mpăratul ca şi leul în turbare,
Umbra morţii se întinde tot mai mare şi mai mare;
În zadar flamura verde o ridică înspre oaste,
Căci cuprinsă-i de pieire şi în faţă şi în coaste,
Căci se clatină rărite şiruri lungi de bătălie;
Cad asabii ca şi pâlcuri risipite pe câmpie,
În genunchi cădeau pedeştri, colo caii se răstoarnă,
Cad sageţile în valuri, care şuiera, se toarnă
Şi, lovind în faţa,-n spate, ca şi crivăţul şi gerul,
Pe pământ lor li se pare că se năruie tot cerul …
Mircea însuşi mână-n luptă vijelia-ngrozitoare,
Care vine, vine ,vine calcă totul în picioare;
Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliţi,
Printre cetele păgâne trec rupându-şi large uliţi;
Risipite se-mprăştie a duşmanilor şiraguri,
Şi gonind biruitoare tot veneau a ţării steaguri,
Ca potop ce prăpădeşte, ca o mare turburată-
Peste-un ceas păgânătaea e ca pleava vânturată.
Acea grindin-oţelită înspre Dunăre o mână,
Iar în urma lor se-ntinde falnic armia română.”

COMENTARIUL FRAGMENTULUI



*Scrisoarea III face parte din ciclul de ‘5 scrisori’ ale lui Eminescu, având o structură aparte [prima parte a textelor aparţinând Romantismului(cu formă de poem) iar a doua parte aparţinând Clasicismului(cu formă satirică)].
Prima parte a scrisorii este alcătuită din patru secvenţe : visul sultanului(care ilustrează o metaforă a creşterii şi descreşterii Imperiului Otoman), întalnirea celor doi conducători de ţara şi de oaste, lupta de la Rovine(unde este elogiat trecutul glorios, prezentat antitetic cu prezentul ‘poetului’) si scrisoarea fiului de domn(misivă care ‘ilustrează graniţa dintre Romantism si Clasicism’).Partea a doua evidenţiaza falsul patriotism, demagogia şi corupţia din politică, elemente mereu actuale în viaţa de zi cu zi.
Tema operei ScrisoareaIII este falsul patriotism, prezentat prin antiteza dintre domnitorul patriot şi cotropitorul(utilizarea limbajului în caracterizarea personajelor punând într-o antiteza evidentă cei doi partici-
panţi principali în acţiune).*
Fragmentul citat reproduce secvenţa a III-a din prima parte a textului şi înfăţişează confruntarea directă dintre armata română şi cea otomană. Poetul nu urmareşte o reconstituire istorică a bătăliei, ci numai încleştarea dramatică dintre cele doua oştiri, evidenţiind eroismul românilor conduşi de Mircea cel Bătrân.




Trecerea de la episodul confruntării verbale dintre Mircea şi Baiazid se reduce la un emistih:
”Şi abia plecă bătrânul…”
Desfăşurarea bătăliei este prezentată gradat, printr-o suită de imagini auditive, vizuale şi motorii.
Înainte de a fi o realitate vizibilă, lupta este percepută auditiv, ca o prezenţă sonoră ameninţătoare:
”…Ce mai freamăt, ce mai zbucium!
Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium!”
Ca un ecou al vorbelor anterioare ale voievodului român, natura se solidarizează cu lupta românilor pentru libertate. Dacă prima oară codrul ‘suna’ discret, sugerând prezenţa oştirii române, acum el pare a se răzvrăti ‘clocotind’ de zgomot ‘şi de arme şi de bucium’. Se face trecerea spre apariţia oştenilor români, care ‘impresionează’ vizual prin antiteza dintre întunericul codrului şi luminozitatea coifurilor lor:
“Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase
Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă”
‘Capetele pletoase’ şi ‘coifurile lucitoare’ par a fi emanaţii ale codrului, ilustrări ale unei vechi zicale “codru-i frate cu românul”.
Părăsind desişul codrului, unde era adăpostită, oştirea româna intra în scenă pe câmpul de bataie. Printr-un atac fulgerător, împrăştie numai groază şi distrugere în rândul cotropitorilor . Dezlănţuirea atacului este înfăţişată prin imagini motorii, realizate prin rapida succesiune a verbelor de mişcare, la prezentul istoric: ‘călăreţii împlu câmpul şi roiesc după un semn’; ‘bat cu scările de lemn’.
Dintr-o dată arcurile ‘se-ntind în vânt’ şi ‘întunecă văzdu-
hul’(hipebolă) căzând asupra turcilor. Comparaţiile ce denumesc termeni din natură, ca şi aliteraţia:
“Vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie”
sunt extrem de sugestive contribuind la realizarea plasticităţii imaginilor.
Urmează bătălia propriu-zisă, redată prin imagini auditive şi motorii, astfel: ‘câmpul urlă şi de tropot şi de strigăt de bătaie’; săgeţile ‘şuieră’ ca şi crivăţul şi gerul; călării soseau ‘durduind’.
Încleştarea de pe câmpul de luptă creează impresia unei dezlănţuiri a forţelor naturii. Elementele care intră în construcţiile poetice (metafore, comparaţii, hiperbole) selectate din natura cosmică sau terestră, întăresc ideea comuniunii om-natură într-un moment de grea cumpănă. Astfel ‘vânt’; ‘grindină’; ‘ploaie’; ‘ger’; ‘crivaţ’; ‘vijelie’ exprimă confruntarea dramatică a oştirii române cu păgânii.
Vălmăşagul luptei este văzut cu ochi de cineast(poetul cunoscând tehnica montajului-basoreliefului).
Trufaşul împarat în zadar urla ‘ca şi leul în turbare’ încercând să-şi încurajeze ostaşii fluturând ‘flamura verde’ căci ‘umbra morţii se-ntinde tot mai mare şi mai mare’. Aglomerarea de verbe de mişcare dinamizează acţiunea,iar comparaţiile, hiperbola şi metaforele sugerează o atmosferă apocaliptică. Ostaşilor turci li se asociază verbe ale căderii: ‘cad asabii’; ‘în genunchi cădeau pedeştrii’; ‘colo caii se răstoarnă’. Săgeţile românilor cad ca şi ‘crivăţul şi gerul’ încat turcilor li se pare că ‘se năruie tot cerul’.
În secvenţa următoare, poetul îşi fixează privirea asupra voievodului român, procedeul folosit fiind focalizarea:
“Mircea însuşi mână-n lupta vijelia-ngrozitoare ,
Care ...