Sfintii Trei Ierarhi - Vasile cel Mare, Grigorie, Ioan

Sfintii Trei Ierarhi - Vasile cel Mare, Grigorie, Ioan - An de an, la 30 ianuarie, întreaga Ortodoxie, dar nu numai, prăznuieşte în chip deosebit pe Sfinţii Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigore Teologul si Ioan Gură de Aur, care au strălucit ca nişte luceferi pe bolta cerească a Bisericii creştine. Şi pentru că ei s-au dovedit , facultăţile de teologie i-au ales ca patroni şi ocrotitori, ca viata creştina şi luminatori în înţelegerea credinţei creştine.

În viaţa lor, în cultura şi ştiinţa lor, dar mai ales în credinţa lor, teologii de pretutindeni, profesori şi studenţi, caută mereu resurse de trăire a vieţii creştine autentice şi a credinţei celei adevărate.
Dacă despre Sf. Apostol Pavel s-a spus, şi pe drept cuvânt, că este fereastra prin care păgânii L-au cunoscut pe Hristos şi s-au convertit la creştinism, despre Sfinţii Trei Ierarhi putem spune că sunt ca trei ferestre prin care creştinătatea a privit spre Hristos şi a primit lumina de la El.

Cu cât ne apropiem de ei, cu atât îi cunoaştem mai bine, cu cât le cercetam viaţa şi opera, cu atât mai mult ne dăm seama de valoarea lor şi de folosul pe care îl putem avea dacă îi luam ca model de înţelegere şi trăire a vieţii creştine.

Pentru a ne da seama de valoarea lor proprie şi a tuturor laolaltă, pentru ca fiecare dintre ei are ceva specific, dar au şi lucruri comune care îi fac nedespărţiţi, ei trebuie analizaţi împreună.

Astfel, Sf. Grigorie Teologul este simbolul ştiinţei teologice, Sf. Vasile Cel Mare este simbolul energiei şi al acţiunii puse în slujba oamenilor, iar Sf. Ioan Gura de Aur simbol al râvnei apostolice prin cuvânt şi faptă, pentru îndreptarea vieţii credincioşilor, după învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos. Mai concis spus, unul ar reprezenta mintea care gândeşte altul gura care propovăduieşte şi al treilea mâna care lucrează, deşi fiecare a avut şi minte şi gura şi mana care lucrau într-o desăvârşita armonie şi unitate.

Fiecare dintre ei erau deopotrivă neîntrecuţi pastori sufleteşti, mari dascăli ai lumii creştine, propovăduitori şi apărători ai dreptei credinţe.

Opera lor este vastă, iar activitatea lor a cuprins toate domeniile şi aspectele vieţii: social, cultural, pastoral-misionar, dar au strălucit prin contribuţia lor în formarea învăţăturii celei adevărate şi păstrarea ei în faţa celor ce o atacau din toate părţile.

Mai întâi să facem o trecere în revistă a perioadei în care au trăit, a modului în care s-au pregătit, a ceea ce i-a unit, şi nu în ultimul rând a motivului pentru care Biserica îi prăznuieşte pe toţi la aceeaşi dată, dup ce mai înainte, în cuprinsul aceleiaşi luni, i-a prăznuit pe fiecare separat.

Au trăit în secolul IV al erei creştine, secol numit pe drept cuvânt “secolul de aur al creştinismului”. „De aur” pentru că în acest secol au trăit cele mai mari personalităţi ale Bisericii, dar şi pentru că în acest secol s-a formulat, pentru totdeauna, de către Biserica, prin primele două sinoade ecumenice, dogma fundamentală a creştinismului, Sfânta Treime, precum şi alte învăţături care derivă din aceasta, ca elesiologia, cosmologia etc.

Este adevărat că nici unul dintre ei nu a participat la Sinodul I ecumenic, unde s-a formulat învăţătura despre Dumnezeu- Tatăl şi Dumnezeu- Fiul, iar la al II-lea Sinod, unde s-a formulat învăţătura despre Dumnezeu- Sfântul Duh, a participat numai Sf. Grigore de Nazianz, pentru că Sf. Vasile cel Mare trecuse deja la Domnul, iar Sf. Ioan Gura de Aur era încă tânăr pe atunci. Cu toate acestea, au avut o contribuţie hotărâtoare, atât la formarea învăţăturii celei adevărate, cât şi în păstrarea şi răspândirea ei.

Sf. Vasile cel Mare (330-379) s-a născut în oraşul Cezareea Capadociei, din părinţi creştini, care i-au dat o creştere aleasă şi o educaţie pe măsură. După studii strălucite de filozofie la Cezareea, Constantinopol şi Atena, s-a retras în părţile Pontului, unde a înfiinţat o mânăstire şi a stat acolo în rugăciune şi în meditaţie până când a fost hirotonit mai întâi preot şi apoi episcop al Cezareei, păstorind în această calitate până la moarte. S-a mutat la Domnul la 1 ianuarie 379, când nu împlinise nici 50 de ani, plâns de întreaga sa turma şi numit încă de atunci „cel Mare”.