Sistemul institutional al Uniunii

Sistemul institutional al Uniunii
Primul congres al Europei s-a desfăşurat în mai 1948 sub preşedenţia lui Winston Churchill. Congresul a lansat “mesajul europenilor”, un act rezoluţie care a influenţat nemijlocit crearea instituţiilor europene.În iulie 1948, din iniţiativa guvernelor francez şi belgian s-a consituit Adunarea Consultativă Europeană, constituită din reperzentanţi ai Parlamentelor naţionale.La costituirea Adunarii Consultative Europene au existat divergenţe între Franţa ,Belgia de o parte şi Anglia de cealaltă parte. Faţă de ideea franco-belgiană, care pleda pentru o adunare desemnată de parlamentele naţionale şi investită cu autoritate, Anglia vedea in aceasta o ”comisie de studiu” atent controlată. Rezultatul compromisului acestor idei a fost ca Consiliului Europei să fie constituit din două instituţii:

-Adunarea Consultativă, compusă din “reprezentanţii fiecărei ţări membre”.
-Comitetul de miniştri (al Afacerilor externe), organism al reprezentanţilor guvernelor, împuternicit cu luarea deciziilor.
Tratatul Constitutiv al Consiliului Europei a fost semnat la 5 mai 1949 de 10 ţări: Franţa, Marea Britanie, Danemarca, Irlanda, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg, Novergia şi Suedia.
La sfârşitul celui de al doilea razboi mondial situaţia economică a Europei era dezastruoasă. Prin planul „Marshall” SUA a intervenit decisiv, cu un ajutor economic masiv la reconstrucţia statelor din vestul Europei, profund afectate de razboi.

Sistemul institutional al Uniunii
Pentru gestionarea acestui ajutor economic şi pentru a crea legături economice puternice înte statele europene la 16 aprilie 1948 a fost creată Organizaţia Europeană de Cooperare Economică.
După o activitate de nouă ani în cadrul OECE, formula integrării a devenit foarte atractivă pentru Franţa, Italia, Benelux şi Germania, care în martie 1957 prin tratatul de la Roma înfiinţează Comunitatea Economică Europeană.

Marea Britanie, Austria, Danemarca, Norvegia, Portugalia, Suedia şi Elveţia folosind o formulă de asociere, în ianuarie 1960, prin Convenţia de la Stockholm crează Asociaţia Europeană a Liberului Schimb. CEE s-a dovedit în timp o instituţie viabila şi numărul membrilor ei a crescut continuu înglobând în timp şi tarile din AELS.

2. Sistemul Instituţional al Uniunii Europene.

2.1. Consiliul de miniştri
Sistemul institutional al Uniunii
Este dificil de realizat o prezentare sintetică a atribuţiilor Consiliului, asta pentru faptul că ele rezultă dintr-o multitudine de dispoziţii dispersate în trei tratate (articolele: 26 C.E.C.A., 145 C.E.E şi 115 C.E.E.A) toate acestea fiind, în esenţă, dispoziţii de trimitere, cât mai ales pentru că evoluţia fundamentală a modelului instituţional între Tratatul de la Paris şi Tratatele de la Roma a constat în deplasarea centrului de greutate al sistemului în favoarea Consiliului al cărui rol auxiliar, a devenit dominat.

Încercând totuşi o sistematizare a acestora le reţinem pe următoarele:
-se ocupă (in conformitate cu prevederile tratatelor iniţiale) cu coordonarea generală a acţiunilor comunitare cu acţiunile statelor membre, având în vedere faptul că politicile economice naţionale nu sunt de competenţă exclusiv naţională;
-în economia Tratatului de la Maarstricht cooperarea tinde să îmbrace şi un caracter politic, vorbindu-se, din ce în ce mai insistent, despre realizarea Uniunii europene, uniune care întruchipează trecerea de la stadiul economic către cel politic;
Al doilea mare grup de atribuţii ale Consiliului vizează aspectul competenţei normative de principiu şi anume:
-Consiliul este veritabilul suprem legislativ comunitar (iar nu Parlamentul, aşa cum ar fi posibil să se inţeleagă la prima vedere), cel puţin în spiritul prevederilor tratatelor, elaborând regulamente şi directive;
- unele atribuţii, în materie normativă au fost delegate de către Consiliul Europei, prin procedura delegării de putere, procedură acceptată prin Actul Unic European.

2.2 Comisia Europeană
Sistemul institutional al Uniunii
Este cel de-al doilea organ instituţional comunitar care s-a numit, la origine, “Înalta Autoritate” (în cadrul Tratului C.E.C.A.).
Scopul său pricipal este acela de asigura fiecărei Comunităţi – parte a Uniunii Europene – identitatea sa proprie.
Comisia reprezintă elementul executiv al Uniunii Europene şi este compusă din 20 de memebri care au un statut de independenţă faţă de guvernele naţionale, deşi sunt numiţi de acestea.

Comisia funcţionează reunindu-se odată pe săptămână şi ori de câte ori este necesar. Şedinţele Comisiei nu sunt publice.
Tratatele comunitare atribuie Comisiei ca rol principal acela de a exprima interesul comunitar şi de asigura realizarea acestui interes.
Comisia are şi un important rol politic, ea fiind răspunzătoare din acest punct de vedere, în faţa Parlamentului European.
Un atribut esenţial ce revine Comisiei, este acela de a controla aplicarea tratatelor comunitare atât de către Consiliu, cât şi de către statele membre. În virtutea acestui atribut Comisia poate să declanşeze anumite proceduri juridice care au menirea de a stabili dacă, Consiliul ori statele membre îndeplinesc obligaţiile ce le revin din tratate. Comisia dispune, de asemenea, şi de o procedură prin care poate să “urmărească” un stat comunitar care nu-şi îndeplineşte obligaţiile ce-i revin.

Ca organism executiv, Comisia să ocupă de implementarea bugetului comunitar şi de administrarea clauzelor protectoare în tratate şi în legislaţia secundară.
Sub aspectul activităţilor pe care le desfăşoară, Comisia nu dispune de liberate deplină, deoarece, potrivit statutului propriu, este obligată să acţioneze numai dacă interesele Comunităţii o cer.
Limbile principale de lucru sunt: engleza, franceza şi germana, dar documentele oficiale sunt traduse şi tipărite, în totalitate, în toate cele 11 limbi oficiale – daneza, engleza, finlandeza, franceza, germana, greaca, italiana, olandeza, portugheza, spaniola şi suedeza.
În domeniul extern, Comisia îndrumă negocierea acordurilor cu ţările terţe, iar în exercitarea mandatelor Consiliul reprezintă Comunităţile.

2.3. Parlamentul European

Încă de la început, organizarea prevăzută a se realiza între cele 6 state membre a avut în vedere aspectul reprezentării lor într-o formă reunită la nivelul Comunităţilor europene. Această reprezentare s-a realiza, la început, în cadrul Adunării Comunităţilor, în prezent Parlamentul European fiind organul destinat acestui scop.
Parlamentul este singura instuţie căreia i-a sporit considerabil competenţele atât prin modificarea formală a tratatelor institutive cât, mai ales, prin acordurile instituţionale. În prezent Parlamentul European a reuşit să obţină pe lângă competenţe bugetare şi un rol important în materie legislativă şi în materie de relaţii externe.

I. Controlul politic reprezintă primul atribut al puterii. Această posibilitate pe care o are Parlamentul european se materializează, în primul rând, în dezbaterile organizate, ocazie cu care diferite organe de acţiune sunt chemate să-şi susţină activităţile şi orientarea în plan politic. Fiecare dezbatere se finalizează prin adoptarea unei rezoluţii prin care se face cunoscută poziţia faţă de o anumită problemă.
Parlamentul european, organ deliberativ, poate sesiza orice problemă care consideră că se poate raporta la activitatea şi misiunile Comunităţilor , inclusiv cooperare politică.

Instituţia Paralamentului European poate, de asemenea, pe calea unei moţiuni de cenzură să constrângă Comisia să demisioneze.
II. Competenţa bugetară ocupă un loc important între atribuţiile Parlamentului european şi îi permite, dacă nu să se impună, măcar să negocieze de la egal la egal cu Consiliul.
Adunarea poate printr-o majoritatea a membrilor săi şi 2/3 din sufragii exprimate să respingă proiectul de buget în întregime şi să ceară ca un nou proiect să-i fie supus aprobării de către Consiliu.

III În materie legislativă Parlamentul european nu deţine atributele parlamentelor naţionate. Nu are nici competenţa de iniţiativă, rezervată Comisiei, nici competenţa de decizie rezervată Consiliului.
Competenţa decizională a Parlamentului există numai în domeniul “micilor revizuiri”. În rest Parlamentul are numai statut de asociat la legislaţia de grade diferite, după care actul intră în câmpul de aplicare al unei sau alteia dintre cele 3 proceduri:
- procedura consultărilor este obligatorie interzicându-se Consiliului să decidă fără ca Parlamentul să fi dat în prealabil ...