Somnul la om

“Faptul că orice fiinţă superior organizată acceptă acest risc pentru o parte considerabilă a vieţii sale sugerează presupunerea că somnul trebuie să aibă o funcţie vitală ”, scria cu mulţi ani în urmă Hess. Tot el aprecia, prin 1965, că somnul este o funcţie fiziologică integrală, o condiţie de bază a vieţii, un fenomen fundamental pozitiv, deoarece reîmprospătează organismul şi previne epuizarea. Freud, la timpul său, considera că somnul îndeplineşte în viaţa omului două funcţii majore:

1. biologică – constând în asigurarea relaxării organismului
2. psihologică – concretizată în stingerea interesului pentru lumea externă

Faptul că somnul îndeplineşte astfel de funcţii majore în existenţa umană este demonstrat, printre altele, de perioadele de deprivare de somn care, acţionând ca o suprasolicitare, epuizează rezervele funcţionale ale organismului. De asemenea, ele se asociază cu modificări ale tabloului psiho-comportamental al omului, cu apariţia de confuzii, dezorientare, iritabilitate. Deşi somnul îndeplineşte funcţii vitale pentru organismul uman, deşi el este necesar şi avantajos pentru organism, nu trebuie să pierdem din vedere faptul că prin prelungirea lui ar putea deveni o piedică în calea existenţei omului.

Ephorn şi Carrington îşi exprimau opinia că tendinţa de scădere a tonusului cortical, inerentă somnului, trebuie ţinută în frâu în limite adaptativ-adecvate, tocmai pentru a putea fi restabilită fără dificultăţi capaciatea corticală de veghe.

Pentru această problemă o mare importanţă o are trecerea de la o stare la alta, de la starea de veghe la cea de somn (aţipirea, adormirea) sau de la cea de somn la cea de veghe (trezirea). Fenomenul are o largă răspândire fiind întâlnit şi la animale. La acestea trecerea de la starea de veghe la somn ia forma hibernării, stare foarte asemînîtoare somnului. Hibernarea implică modificarea mecanismelor de termoreglare, întreruperea activităţilor etajelor superioare ale sistemului nervos însoţită însă de păstrarea coordonărilor reflexe controlate de partea inferioară a trunchiului cerebral.

Analiza comparativă a celor două stări, de veghe şi de somn, arată că ele sunt opuse. Astfel, în starea de veghe activitatea electrică a scoarţei cerebrale, înregistrată cu ajutorul electroencefalografiei (EEG), prezintă ritmuri frecvente şi de mică amplitudine, fiind desincronizată, în timp ce în starea de somn, ritmuri lente şi de mare amplitudine, fiind sincronizate, cu excepţia somnului profund când ritmurile sunt relativ aemănătoare.

Dacă starea de veghe este rezultatul activităţii individului şi cortexului său prin mesaje senzoriale, somnul se produce prin scăderea afluxului senzorial. Acest lucru a fost demonstrat la animal cu ajutorul experimentelor de lezare a diferiţilor receptori, ceea ce a dus la instalarea somnului.

La om, în stările de deprivare senzorială, perioadele de somnolenţă şi de somn sunt îndelungate. Instalarea somnului ca rezultat al suprimării sau reducerii informaţiilor senzoriale explică somnul pasiv. În afară de acesta există însă şi un somn activ, produs de răspândirea în scoarţa cerebrală a unui proces inhibitor activ, ce se difuzează din aproape în aproape. Noţiunea de somn activ are o dublă semnificaţie:

1. ea marchează opoziţia faţă de somnul pasiv datorat scăderii tonusului ca urmare a lipsei de aferenţe specifice
2. sugerează faptul că somnul poate fi provocat intenţionat în condiţii experimentale sau în viaţa cotidiană