Speta comentata Curtea Europeana a drepturilor omului

În ceea ce priveşte hotărârea în cauza Raicu împotriva României din 19 octombrie 2006 Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că articolul 6(1) din la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a fost încălcat, prin introducerea recursului în anulare şi casarea de către Curtea Supremă de Justiţie a unei hotărâri definitive şi irevocabile.

În acest sens, Curtea a amintit jurisprudenţa pertinentă în materie, făcând referire la cauzele Brumărescu şi SC Maşiniexportimport S.A. Sub aspectul articolului 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Curtea a considerat că dreptul de proprietate al reclamantei a fost încălcat deoarece, ca urmare a deciziei Curţii Supreme de Justiţie, reclamanta a fost privată de bunul său, recunoscut prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.

CEDO a obligat statul român la restituirea în natură a bunului, iar în cazul în care această restituire este imposibilă, statul a fost obligat să îi acorde reclamantei suma de 35.000 EURO cu titlu de daune materiale. Trebuie precizat că în această cauză reclamanta era fost chiriaş şi cumpărător de la stat al imobilul naţionalizat care formează obiectul cauzei însă şi foştii proprietari ai imobilului, iniţial deposedaţi prin naţionalizare, s-au adresat Curţii Europene cu o plângere în care au invocat încălcarea aceluiaşi articolul 1. Această plângere a fost şi ea comunicată Guvernului român în mai 2006. CEDO nu s-a pronunţat încă în acest caz.

II.IN FAPT
La data de 10 iulie 1997, T.A. şi T.V foşti proprietari ai apartamentului au introdus împotriva Consiliului Municipal Bucureşti o acţiune în revendicarea imobilului care le-a fost confiscat de Stat în virtutea decretului no 223/1974 cu ocazia plecării lor definitive în străinătate în anul 1978. Ulterior în octombrie apartamentul a fost vândut reclamantei dna.

Alexandrina Raicu în virtutea legii în virtutea legii no 112/1995 asupra regimului juridic al anumitor imobile cu destinaţia de locuinţă intrate în patrimoniul Statului înainte de 1989. Fiind admisă acţiunea in revendicare a foştilor proprietari şi apoi cea in anulare a contractului, reclamanta a introdus recurs pe care de altfel l-a câştigat fiind considerată de bună-credinţa la încheierea contractului. Astfel la 12 martie 2001 Curţii de Apel din Bucureşti a emis o hotărâre definitiva in favoarea reclamantei.

Prin hotărârea datată 12 februarie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul în anulare formulat de procurorul general împotriva hotărârii din 12 martie 2001 antemenţionată Însă in urma admiterii recursului în anulare, Curtea Supremă de Justiţie a casat hotărârea din 12 martie 2001 a Curţii de Apel din Bucureşti şi a confirmat temeinicia anulării contractului de vânzare din 16 octombrie 1997.

III. IN DREPT
S-au invocat articolele 330, art. 3301 din Codul de Procedura Civilă, articolele 49 şi 51 din legea no 10/2001 precum şi art. 6(1), art.1 din primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului .

A.Asupra încălcări a articolului 6(1) din Convenţie
Dreptul la un proces echitabil consacrat de Convenţie nu presupune ca orice litigiu sa intre sub competenţa Curţii, ci doar a contestaţilor cu privire la exercitarea unor drepturi si obligaţii cu caracter civil. Întrucât în ochii Curţii, pentru calificarea unei drept ca fiind civil singurul lucru care contează este ca acesta să aibă un caracter civil în dreptul intern sau să aibă un caracter patrimonial , condiţiile fiind acestea îndeplinite art. 6(1) este aplicabil.

Problema principala insa este ce prevalează securitatea raporturilor juridice sau dreptul la proprietate? Curtea aminteşte că dreptul la un proces echitabil în faţa unui tribunal, garantat de articolul 6 (1) din Convenţie, trebuie să fie interpretat în lumina preambulului Convenţiei, care enunţă preeminenţa dreptului ca element de patrimoniu comun al Statelor contractante.

În virtutea acestui principiu, nici una din părţi nu este abilitată să solicite supervizarea unei hotărâri definitive şi executorii cu unicul scop de a obţine re-examinarea cauzei şi o nouă hotărâre în acest scop. Supervizarea nu trebuie să devină un apel deghizat iar simplul fapt că pot exista două puncte de vedere asupra cauzei nu este un motiv suficient pentru rejudecarea cauzei.

Astfel nu se cuvine ca o persoană care a beneficiat de o hotărâre definitivă favorabilă să suporte consecinţele faptului că sistemul legislativ şi judiciar intern a dus în speţă la coexistenţa a două hotărâri definitive confirmând dreptul de proprietate a unor persoane diferite asupra aceluiaşi bun.

In concluzie anularea hotărârii din 12 martie 2001 a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice, aducând atingere dreptului reclamantei la un proces echitabil. Ca si in precedentul Brumărescu c. România si SC Maşiniexportimport S.A si s-a constatat ca statul român nu garantează securitatea necesara, intr-o societate care se vrea democratica, persoanei care obţine o hotărâre judecătorească favorabilă, dreptul sau putând fi pus în discuţie de către o altă autoritate de stat oricând. Astfel art. 6(1) din Convenţie a fost încălcat statul fiind obligat la plata de despăgubiri băneşti.