Stilul lui Ioan Slavici

Stilul lui Ioan Slavici este in principal sobru, de un anticalofilism inconfundabil si de o mare precizie si plasticitate.
Temele specifice : patima banului, dragostea, transformarea (evolutia) omului

Stilul lui Ioan Slavici.Limbajul.Traditionalismul lui Slavici se distinge prin reproducerea intocmai a vocabularului taranesc : limbajul este intesat cu regionalisme, presarat cu expresii ca "vorba e", "abunaoara", si alte constructii neaose cautate inadins pentru a reda fidel atmosfera vremii.

Elementul moralizator.Moralitatea este un factor extrem de important in scrierile lui Slavici. Mai mult ca la orice alt scriitor, aici observam cum prin cuvintele naratorului obiectiv transpare deseori un spirit justitiar. Finalul operelor aduce o stare de echilibru, care este atins tocmai prin pedepsirea tuturor personajelor care prezinta lacune din punct de vedere etic

In finalul nuvelei « Moara cu noroc », in tabloul final, apar batrana mama si copiii, expresia intelepciunii si , respectiv, a inocentei ; Ghita si Ana au cazut victima propriilor pacate si moartea lor a creat contextul pentru un nou inceput – viata copiilor lor.
Romanul « Mara » culmineaza cu moartea macelarului Hubar, vinovat de destinul ratat al lui Bandi ; baiatul este mijlocul prin care Hubar este tras la raspundere pentru pacatul sau, si pedeapsa lui este moartea.

Tot in « Mara » observam simtul datoriei foarte dezvoltat in cazul Persidei : ea , spre deosebire de mama ei, probabil din cauza educatiei obtinute la manastire, se ghideaza dupa un cod strict care, desi la inceput se afla in opozitie cu sentimentele pentru Natl, in timp, ajunge sa fie aplicat si in cazul iubirii.


Stilul indirect liber.Prin folosirea stilului indirect liber, Slavici caracterizeaza indirect prejudecatile societatii secolului XIX si felul ei de a analiza faptele. Naratorul adopta deseori vocea comunitatii, mai ales in caracterizarea Marei : (« a ramas saraca vaduva cu doi copii, saracutii de ei »).

Stilul indirect liber este folosit si pentru a evoca gandurile personajelor, evitand astfel monologul sau dialogul interior. Mara este mandra de copiii ei, chiar si atunci cand sunt neastamparati : «Tot nu mai are nimeni copii ca dansa ! ». Cand se intalnesc la Padurita, Natl si Persida impart acelasi gand : « Doamne ! de ce nu erau singuri ! ».

Nu putem sa nu observam ca autorul renunta la folosirea stilului indirect liber in cazul Persidei. Naratorul nu este ironic cand se refera la ea, ci adopta un registru serios si grav.