Structuri sintactice specifice limbii vorbite

Trimis la data: 2005-01-09
Materia: Romana
Nivel: Liceu
Pagini: 9
Nota: 7.55 / 10
Downloads: 2070
Autor: Miharea Florina
Dimensiune: 16kb
Voturi: 207
Tipul fisierelor: doc
Acorda si tu o nota acestui referat:
Vorbim. Comunicăm. Suntem oameni. Dar azi vorbim mai mult şi comunicăm mai puţin. Folosim ticurile verbale şi automatismele în exprimare, aglomerăm verbe şi înghesuim în limba vorbită cât mai multe neologisme şi termeni tehnici.
Tendinţa actuală a limbii vorbite este aceea de căutare a noi forme de exprimare mai nuanţată pentru formularea şi transmiterea ideilor.
Dar dorinţa de exprimare excesiv de ,,literară”, necunoaşterea sensului cuvintelor rostite, utilizarea argoului şi exprimarea prin cuvinte scurte şi simple spuse în ritm accelerat conduc la efecte opuse.

Toate aceste inconveniente ale limbii vorbite au apărut din ritmul rapid specific vieţii moderne care solicită o modalitate de expresie cât mai economică, dar şi din dorinţa de exprimare cât mai ,,elegantă”, astfel evidenţiindu-se legătura dintre limbă şi societatea în care îşi îndeplineşte funcţia de comunicare.

Între sintaxă şi stilistică există o strânsă legătură. Prin sintaxă, cel care vorbeşte comunică ceva, imprimând şi o nuanţă particulară construcţiei gramaticale. Asocierea într-un anumit fel a cuvintelor, alegerea unor anumite construcţii, determinările căutate sau topica schimbată au un rol important în comunicare.

Vorbitorul care-şi propune să încarce cu o nuanţă afectivă comunicarea evită exprimarea comună utilizând anumite forme care, fără să fie incorecte din punct de vedere gramatical, sunt originale, mai puţin obişnuite.
Structura sintactică poate defini mediul în care se desfăşoară acţiunea, cultura celui care vorbeşte, intenţiile stilistice ale vorbitorului, ilustrând legătura strânsă dintre gândire, limbă, stil.

Pentru limba română literară se acceptă în general existenţa următoarelor stiluri funcţionale: artistic, tehnico-ştiinţific, juridic-administrativ. În afară de acestea există şi variaţii care pot fi încadrate în stilurile funcţionale: publicistic, familial/colocvial, oratoric, epistolar, telegrafic.
Stilul colocvial (al conversaţiei uzuale) îndeplineşte funcţia de comunicare într-o sferă restrânsă, cu o arie tematică foarte vastă, dar cu o problematică simplă. Acest stil este unica sferă de întrebuinţare a limbii în care este posibilă dezvoltarea spontană, neintenţionată a limbii.
Scoaterea în evidenţă a unui element din comunicarea căreia vorbitorul îi atribuie mai multă importanţă se realizează prin mai multe mijloace:
sintactice: topica, repetiţia, dublarea, elipsa, construcţii perifrastrice (de genul- ce e rău că nu am timp?).
fonetice: accentul logic sau sintactic, variaţia de tempo.
De multe ori sunt utilizate simultan câte două din mijloacele prezentate. Diversitatea structurii sintactice corespunde mobilităţii ideilor, se distinge în dinamica frazei, ritmul gândirii transmiţându-se contextului lingvistic. Structurile sintactice sunt nu numai înţelese ci şi simţite şi se adresează atât intelectului cât şi afectivităţii.
Un rol deosebit îl are accentul logic sau sintactic pe care Eminescu îl numea ,,sufletul vorbirii”. Rolul său de reliefare rezultă clar din opoziţiile pe care le implică sau din răspunsurile cerute: ,,Aseară a nins.” (în funcţie de primul sau al doilea cuvânt accentuat e precizat timpul sau acţiunea).
Mijloacele lingvistice sunt foarte variate: unele se apropie de norma literară, altele de normele dialectale sau normele unor limbaje speciale specifice (jargon, argou, limbaj profesional, etc.). adesea, vorbirea unei persoane se caracterizează prin poliglosie – capacitatea de a-şi adopta exprimarea potrivit mediului – şi de a înţelege mai multe variante (teritoriale şi sociale) ale limbii.
Caracteristicile stilului colocvial sunt:
naturaleţea, relaxarea, degajarea în exprimare; comunicarea nu se supune unor factori de constângere şi de control ca în alte stiluri ale limbii. Vorbitorii preferă informaţia lipsită de contururi ferme drept pentru care sunt folosite:
cuvinte cumulative, apte a fi folosite în numeroase situaţii: ,,cum stau lucrurile?”, ,,ce lucruri noi poţi să-mi spui?”;
aproximări: ,,la doi paşi”, ,,vreo oră”, ,,cam o jumătate”;
ticuri verbale: ,,ştii ceva?”, ,,nu-i aşa?”, ,,vezi”, ,,atât”, de fapt orice parte de vorbire poate deveni tic verbal.
cuvinte din lexicul neliterar: mă, bă, măi;
forme pronominale şi pronume cu circulaţie regională: aia, istalalt, ăilalţi, ăsta (Muntenia), aista (Moldova), matale, mata, tălică;
forme vebale regionale: făcui, văzuşi, o fost, s-o dus, am mâncatără.
oscilarea între economie şi abundenţă în exprimare;
economie manifestată prin:
întrebuinţarea clişeelor lingvistice (formulări stereotipe, uneori eliptice)
mijloace extralingvistice (mimica, gestica, indicarea obiectelor)
abundenţa materializată în:
repetiţie (reluarea informaţiei prin alte cuvinte, tautologie, pleonasm)
utilizarea proverbelor şi zicătorilor, a expresiilor şi locuţiunilor
încărcătura afectivă – comunicarea poartă amprenta stării emoţionale specifice vorbitorului. Lingvistic se concretizează prin utilizarea:
diminutivelor şi a augumentativelor
a cuvintelor peiorative
a superlativelor în manieră populară
a expresiei figurate (prin intermediul tropilor)
a interjecţiilor
a mijloacelor de apel afective (formule de adresare, vocative, imperative)
a mijloacelor fonetice: intonaţie, accelerarea sau încetinirea ritmului
înclinaţia către satiră şi umor exprimată prin procedee ca: porecle, contaminări, răstălmăciri, asocieri nelogice (curat murdar, bun rău), stridenţe lexicale şi gramaticale (e proşti, dar mulţi, a mai păţit-o şi alţii).
Fiecare vorbitor transformă limba în fiecare moment încălcând regulile acesteia într-o anumită măsură. Exprimarea corectă depinde de gradul de însuşire şi de aplicare a normelor de către vorbitori. În vorbirea curentă sunt semnalate o serie de probleme de limbă.
În lingvistică, prof. univ. Theodor Hristea s-a preocupat de hipercorectitudine (hiperurbanism). Hipercorectitudinea este o abatere lingvistică de tip special, datorată preocupării vorbitorilor de a se conforma limbii literare, manifestată în modificări fonetice, gramaticale determinate de false analogii.
Se poate clasifica în :
1. - fenomene fonetice:
după originea cuvintelor
- hiperfranţuzisme: bleo-maren pentru bleumarin (fr. bleu a la marine), hipergermanisme, hiperenglezisme, etc.
după natura fonetică a modificărilor
- hipercorectitudine consonantică: piftea pentru chiftea (tr. koftel), gioben în loc de joben (fr. jobin)
- hipercorectitudine vocalică: samă în loc de seamă (mgh. szam), viclean în loc de vechiul hiclean (mgh. hitlen).
2.- fenomene morfologice şi sintactice
de tipul: ,,partea întâia” (corect întâi), ,,copii noi născuţi” (în loc de nou născuţi), fiind rezultatul analogiilor greşite dintre adjective şi adverbe sau ,,exerciţiile trebuiesc rezolvate” (în loc de trebuie) ca exemplu de acord hipercorect.
În vorbirea obişnuită procedeele lingvistice sunt folosite numai pentru exteriorizarea impresiilor, a dorinţelor, etc.
ELIPSA – termen provenit din limba franceză ,,ellipse”, latina literară ,,ellipsis”, limba greacă ,,eleipsis” cu sensul de ,,lipsă, omisiune”, este o figură de stil ce se defineşte drept subînţelegerea uneia sau mai multor cuvinte omise într-un context. (Dicţionar de termeni literari)
În conversaţia uzuală vorbitorii nu rostesc cuvintele respective, deşi le au în minte, pentru că le consideră subînţelese, sau, în fluxul vorbirii, graba cu care rostesc mesajul îi face să renunţe la ele. De exemplu ,,Iarna, ne dădeam pe gheaţă şi la săniuş”. Elipsa poate avea mai multe cauze: nevoia de concizie, de scurtare a vorbirii sau nevoia de a obţine anumite nuanţe afective, de ex. ,,Noaptea ninge, dimineaţa iar.”
Elipsa şi subînţelegerea sunt frecvente în dialog unde se evită repetiţia unor cuvinte. Sunt omise deci cuvinte care au fost exprimate anterior: ,,Nu crezi în vise. Nici în descântece.” Valoarea afectivă a elipsei apare dacă ceea ce se omite, fiind neesenţial, poate atenua sau întârzia exprimarea stării sufleteşti. De asemenea elipsa predicatului creează o atmosferă de rapiditate a acţiunii: ,, Umbra aproape de el, pe urma lui”.
Suspensia este uneori un caz de elipsă. Vorbitorul lasă anumite vorbe nerostite atunci când nu-i convine situaţia sau nu poate să-şi exprime gândurile: ,,ascultă-mă că altfel...”
Cuvinte ...
Home | Termeni si conditii | Politica de confidentialitate | Cookies | Help (F.A.Q.) | Contact | Publicitate
Toate imaginile, textele sau alte materiale prezentate pe site sunt proprietatea referat.ro fiind interzisa reproducerea integrala sau partiala a continutului acestui site pe alte siteuri sau in orice alta forma fara acordul scris al referat.ro. Va rugam sa consultati Termenii si conditiile de utilizare a site-ului. Informati-va despre Politica de confidentialitate. Daca aveti intrebari sau sugestii care pot ajuta la dezvoltarea site-ului va rugam sa ne scrieti la adresa webmaster@referat.ro.