Teoria relativitatii lui Albert Einstein

Aceasta teorie in care se formuleaza legile generale ale fenomenelor fizice in forma valabila si la viteze relative foarte mari ale corpurilor, pentru care legile formulate in fizica clasica prerelativista nu mai sunt confirmate de experienta, poarta numele de teoria relativitatii restranse.

Relativitatea restransa nu este o teorie fizica, in sensul ca ea nu este teoria vreunui fenomen particular. Teoria relativitatii restranse constituie, in esenta, o cinematica si ea formuleaza baza teoriilor care vor fi in mod obligatoriu "relativiste", dar vor conserva domeniul lor explicativ particular.

Teoria relativitatii restranse este, esentialmente, opera lui Albert Einstein (1905); insa trebuie sa se sublinieze rolul important al precursorilor acestei teorii precum H. A. Lorentz, Jules Henri Poincar si Paul Langevin. Teoria relativitatii restranse se limiteaza la cazul sistemelor de referinta in miscare rectilinie uniforma unele in raport cu altele, limitare justificata in studiul fenomenelor unde influenta gravitatiei este neglijabila. De altfel, datorita acestui fapt ea poarta numele de teoria relativitatii restranse.

"Nu ne putem indoi de faptul ca teoria relativitatii a modificat profund conceptia noastra asupra spatiului si timpului. Aspectul cel mai incitant al acestei schimbari nu consta in natura ei speciala, ci mai degraba in faptul ca ea a fost in genere posibila."
Werner Heisenberg

"Exista un acord general asupra ideii ca investigatiile lui einstein au un merit fundamental mai presusde orice critica pe care am fi inclinati sa le-o aducem. Ele ne-au determinat sa gandim."
Alfred North Whitehead

1. Teoria eterului :Dezvoltarea fizicii in secolul XIX a fost puternic marcata de incercarile atat teoretice cat si experimentale, de a descifra proprietatile fizice ale eterului luminos, conceput ca mediu suport al undei luminoase si care ar umple intreg spatiul cosmic cat si interiorul tuturor corpurilor.

H. Hertz utilizand ideile lui Stokes, a considerat ca eterul este total antrenat de corpurile in miscare, formuland in acest sens o teorie care insa nu a putut interpreta in mod corect fenomenele care apar de exemplu la deplasarea unui dielectric in camp exterior.In 1892 H.A.Lorentz a elaborat teoria electronica a electricitatii, care lua in considerare structura discontinua a acesteia. In cadrul acestei teorii, eterul era considerat ca fiind in repaus absolut.

In acest mod rezulta posibilitatea obtinerii unui sistem de referinta privilegiat, fata de care s-ar putea raporta miscarea tuturor corpurilor si care ar fi, din acest punct de vedere, identic cu spatiul absolut preconizat de Newton. Daca eterul ar fi in repaus absolut, neantrenat de miscarea nici unui corp, ar putea fi pusa in evidenta experimental existenta unui "vant eteric" datorat miscarii Pamantului pe orbita sa in jurul Soarelui.

Un astfel de experiment, pentru a fi concludent, ar trebui sa fie un experiment de ordinul doi in raport cu = v/c, deci sa poata pune in evidenta modificari de ordinul 2, astfel incat precizia rezultatelor sa poata decide definitiv fie in favoarea eterului antrenat fie a celui neantrenat de miscarea corpurilor. Un astfel de experiment a fost realizat in 1881 de Michelson si reluat, cu unele perfectionari, de Michelson si Morley in 1887.