Testament de Tudor Arghezi

Astfel, in spirit traditionalist, autorul plaseaza creatia aristului cult in continuitatea creatiei anonime a colectivitatii careia ii apartine ca si a experientelor de viata ale acesteia, pe care le exprima, le sublimeaza si le ridica la coeficientul unei arte superioare. Poetul considera, de aceea, ca propria sa opera reprezinta o punte de legatura intre trecut si viitor, se inscrie organic intr-o traditie, servind ca posibil punct de pornire pentru creatia poetica a urmasilor, desemnati prin termenul generic fiule.

In contextul acestor idei traditionaliste apare insa notiunea extrem de moderna de intertextualitate, in virtutea careia textul poetic nu se naste dintr-o traire, dintr-o experienta de viata, ci dintr-un alt poem, dintr-un alt text. Este de remarcat de asemenea faptul ca poetul sugereaza superioritatea poeziei scrise in raport cu poezia orala, cartea fiind - in viziunea sa (asa cum se poate vedea si in alte poeme) - creatia majora a spiritului uman, astfel incat Arghezi ii va consacra, ei si cuvantului scris, un adevarat cult.

Referindu-se la experientele trecutului, poetul recurge la imaginea gropilor si a rapelor, evocand astfel nu doar vicisitudinile unei istorii dureroase, ci si ideea unui inconstient colectiv (la care se va referi si Lucian Blaga), din care se nasc simbolurile si miturile; acest inconstient supravietuieste in sufletul artistului individual (osemintele varsate-n mine), realizandu-se astfel legatura organica dintre trecut si prezent, dintre opera artistului colectiv si a scriitorului cult. Referindu-se la propria sa creatie poetica, Arghezi o defineste prin metafora cuvinte potrivite, sintagma ambigua, din cauza polisemiei participiului potrivite.

Ea poate fi interpretata atat in spirit traditionalist (exprimind necesitatea adecvarii depline dintre forma si continut, cuvant si idee, care l-a obsedat si pe Eminescu), dar si in spirit modernist, constituind punctul de plecare pentru o definire a poeziei ca arta combinatorie, ca o mozaicare (potrivire) de cuvinte ce nu se supune decat imaginatiei artistului, in virtutea fanteziei dictatoriale pe care Hugo Friedrich o considera o componenta definitorie a poeziei moderne (v. modernism). De sorginte traditionalista este si credinta lui Arghezi in misiunea sociala a poeziei.

Spre deosebire de poetul modernist care contesta orice utilitate sociala a poeziei, Arghezi se situeaza acum in descendenta lui Cosbuc (Poetul) si Octavian Goga (Rugaciune), dar si a pasoptismului, pledand pentru o poezie implicata social. Caci poemul se naste din frustrarile sale experientele dureroase ale trecutului, este expresia unui resentiment si are capacitatea revolutionara de a modifica raporturile dintre oprimati si oprimatori, transformandu-i in robi pe stapanii de odinioara: Durerea noastra surda si amara/ O gramadii pe-o singura vioara,/ Pe care, ascultand-o, a jucat/ Stapanul ca un tap injunghiat.