Timp cronologic - psihologic - Ultima noapte de dragoste intaia noapte de razboi

Romanul este scris sub forma unei confesiuni a personajului principal, Ştefan Gheorghidiu. Încă din primele propoziţii se observă că scriitorul a optat pentru perspectiva subiectivă a naratorului personaj, frecventă în romanul modern. Prin monolog interior, Ştefan Ghe analizează, alternând sau interferând, aspecte ale planului interior (trăiri, sentimente, reflecţii) şi ale planului exterior (fapte, tipuri umane, relaţii cu ceilalţi). Naratorul este egal cu personajul, iar viziunea lui este „împreună cu”, o viziune cu focalizare internă presupunând implicarea naratorului în evenimente. Textul narativ este structurat în două părţi precizate în titlu, care indică temele romanului şi cele două experienţe fundamentale de cunoaştere trăite de protagonist: dragostea şi războiul.

Dacă prima parte reprezintă rememorarea iubirii matrimoniale eşuate (dintre Ştefan Gheorghidiu şi Ela), partea a doua, construită sub forma jurnalului de campanie al lui Gheorghidiu, urmăreşte experienţa de pe front, în timpul primului război mondial. Prima parte este în întregime ficţională, în timp ce a doua valorifică jurnalul de campanie a autorului („Toate întâmplările din volumul doi le-am trăit aievea, alături de regimentul meu”), articole şi documente din epocă, ceea ce conferă autenticitate naraţiunii. Unitatea romanului este asigurată de unicitatea conştiinţei care analizează efectele celor două experienţe în plan interior şi de un artifiu compoziţional dat de faptul că primul capitol relatează fapte petrecute în acelaşi plan temporal cu faptele din cartea a doua.

Acţiunea primul capitol, „La Piatra Craiului, în munte” pune în evidenţă cele două planuril temporale din discursul narativ: timpul narării, timpul cronologic (frontul) şi timpul narat, timpul psihologic (trecutul poveştii de iubire). În primăvara lui 1916, Ştefan Gheorghidiu se află concentrat pe front şi asistă la o discuţie despre dragoste care-i declanşează memoria afectivă şi rememorarea iubirii lui eşuate. Se evidenţiază unghiul absolutizant din care priveşte iubirea, considerând-o „un proces de autosugestie”, „o relaţie în care îndrăgostiţii au drept de viaţă şi de moarte, unul asupra celuilalt.” Povestea de dragoste şi experienţa războiului sunt analizate cu luciditate de Ştefan Ghe, dinn perspectiva timpului psihologic. Intriga este marcată în prima frază a capitolului al doilea, „Diagonalele unui testament”, „Eram însurat de doi ani şi jumătate...”. Aici se deschide retrospectiva iubirii, Gheorghidiu, student la Filozofie, s-a căsătorit cu Elsa, o frumoasă studentă la Litere, orfană, aflată în grija unei mătuşi.

Iubirea lui se naşte ca un amestec de vanitate şi duioşie: „iubeşti întâi din milă, din îndatorire, din duioşie; iubeşti pt că ştii că asta o face fericită.” Recunoaşte, mai apoi, că e vorba şi de orgoliu: „...începusem totuşi să fiu măgulit de admiraţia pe care o avea mai toată lumea pentru mine, fiindcă eram atât de pătimaş iubit de una dintre cele mai frumoase studente şi cred că acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri...”. Căsătoria le aduce un trai modest, dar armonios până când o moştenire lăsată de unchiul avar, Tache Gheorghidiu, tulbură apele familiei. Implicarea Elei în discuţiile despre bani i se pare lui Gheorghidiu nepotrivită; „...aş fi vrut-o mereu feminină, deasupra acestor discuţii vulgare...”. Ela se prinde tot mai mult în mondenităţi, ceea ce atrage criza cuplului.

Totul culminează cu o excursie la Odobeşti de Sfinţii Constantin şi Elena; când ea acordă atenţie specială unui anume domn G pe care Gheoerghidiu îl bănuieşte că i-a devenit amant. Înrolat pe front, cere două zile de permisie ca să-şi verifice bănuielile. Cartea a doua cuprinde experienţa cunoaşterii morţii; imaginea războiului este demitizată, frontul apare haotic, absurd, pretutindeni se întinde moartea, viaţa e la cheremul hazardului, iar eroismul e înlocuit cu instinctul supravieţuirii. Gheorghidiu constată cu amărăciune „...nu mai e nimic omenesc în noi...”; drama războiului eclipseasză total drama personală. Rănit, revine la Bucureşti cu sentimentul eliberării de trecut spre care priveşte indiferent, hotărât să se despartă de Ela: „...i-am spus că-i las absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preţ, la cărţi; de la lucruri personale, la amintiri; adică tot trecutul...”.

Cu toate că individul trăieşte într-un timp psihologic, pe care îl măsoară în funcţie de propriile emoţii şi trăiri, el nu se poate separa complet de timpul cronologic, de evenimentele exterioare. De aici provine şi drama lui Gherghidiu, filozof şi intelectual lucid, inadaptat superior, care are impresia că s-a izolat de lumea exterioară, însă, evenimentele exterioare sunt filtrate prin conştiinţa sa. În realitate, tocmai venimentele exterioare vor produce destrămarea cuplului (primirea moştenirii de la unchiul Tache), respective dispariţia iubirii (experienţa războiului, a morţii).