Titu Maiorescu

Solida şi vasta cultură a lui Maiorescu s-a reflectat în numeroasele studii şi lucrări politice, filozofice, critice, lingvistice şi estetice, în activitatea permanentă pe care a desfăşurat-o pentru dezvoltarea limbii şi literaturii române.

Titu Maiorescu – idei filozofice preluate şi exprimate în operele sale:
principiul purificării prin artă este preluat de la Aristotel;
misiunea artei este aceea de a exprima frumosul – idee preluată de la Hegel;
arta este o finalitate fără scop – concepţie ce aprţine lui Kant;
menirea artei este aceea de a moraliza – principiu împrumutat de la Schopenhauer.

Titu Maiorescu – idei estetice:
1. În studiul “O cercetare critică asupra poeziei de la 1867”, Maiorescu dă, pentru prima oară, definiţia poeziei:“Poezia, ca toate artele, e chemată să exprime frumosul; în deosebire de ştiinţă, care se ocupă de adevăr. Cea dintâi şi cea mai mare diferenţă între adevăr şi frumos este că adevărul cuprinde numai idei, pe când frumosul cuprinde idei manifestate în materie sensibilă.”

Poezia trebuie să îndeplinească două condiţii: una materială (forma) şi una ideală (conţinutul):Condiţiunea materială a poeziei: “Prima condiţiune, dar o condiţiune materială sau mehanică pentru ca să existe o poezie în genere, fie epică, fie lirică, fie dramatică este ca să se deştepte prin cuvintele ei imagini sensibile în fantezia auditoriului şi tocmai prin aceasta poezia se deosebeşte de proză ca un gen aparte, cu propria sa raţiune de a fi”.

Condiţiunea ideală a poeziei: “Ideea sau obiectul exprimat prin poezie e totdeauna un simţământ sau o pasiune şi niciodată o cugetare exclusiv intelectuală sau care se ţine de tărâmul ştiinţific, fie în teorie, fie în aplicare practică. Prin urmare, iubirea, ura, tristeţea, bucuria, disperarea, mania sunt obiecte poetice; învăţătura, preceptele morale, politica sunt obiecte ale ştiinţei şi niciodată ale artelor”.

2. Există un raport între artă şi realitatea socială, care trebuie ilustrat în operele literare. Această idee este susţinută de Titu Maiorescu în studiul “Comediile d-lui Caragiale” (1885), răspunzând astfel acuzaţiilor aduse pieselor acestui genial dramaturg de către societatea şi presa contemporană, argumentând prin analiza aspectelor sociale regăsite în opera şi prin realizarea de către autor a personajelor tipice pentru societatea vremii. Caragiale pune “pe scenă câteva tipuri din viaţa noastră socială de astăzi, cu deprinderile lor, cu expresiile lor în situaţiile anume alese de autor într-o adevărată caricatură a culturei moderne”.

3. În articolul „Poeţi şi critici” (1886), Maiorescu distinge subiectivismul şi individualitatea artistului, care percepe lumea înconjurătoare în mod diferit de ceilalţi oameni sau artişti: „Altfel descrie lumea Goethe, altfel o descrie Heine, altfel Leopardi, altfel Victor Hugo, deşi cu toţii au primit impresii de la aceeaşi lume”. Particularitatea sesnibilităţii fiecărui artist este definită prin modul cum „se răsfrâng în prisma cu care le-a înzestrat natura” aceleaşi raze de lumină pe care le primeşte poetul din „multe părţi ale lumii”.

4. Arta are funcţie moralizatoare prin faptul că, dacă arta trezeşte emoţii estetice, acestea nimicesc răul din oameni, mai ales egoismul, pentru că „orice emoţiune estetică face pe omul stăpânit de ea, să se uite pe sine ca persoană şi să se înalţe în lumea ficţiunii ideale”. („Comediile d-lui Caragiale”).

Titu Maiorescu – critic literar:
Spiritul critic este unul dintre meritele cele mai evidente al activităţii lui Titu Maiorescu, preocuparea pentru obiectivitate în aprecierea creaţiilor literare fiind dominată permanent de „respectul adevărului”.

Impune gustul şi rafinamentul maiorescian în aprecierea valorii operelor literare ale vremii, are fermitate în opiniile şi aprecierile sale, urmărind – prin critica sa – înlătuararea mediocrităţilor din literatură.
În analiza critică a operelor literare pune accentul pe forma artistică, pe conţinutul de idei, pe originalitate şi autenticitate, apreciind în mod deosebit specificul naţional, ilustrat de opera literară.

În studiul „Eminescu şi poeziile lui”, Titu Maiorescu intuieşte geniul eminescian îndată după apariţia a numai trei poezii: „Venere şi Madonă”, „Epigonii” şi „Mortua est”. El apreciază bogăţia de idei şi forma artistică a poeziei eminesciene ca fiind sub semnul perfecţiunii, afirmând că „lteratura poetică română va începe secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui”.

Maiorescu constată cu satisfacţie apropierea versului eminescian de cel popular, remarcând în mod deosebit rima surprinzătoare prin noutate şi inedit. Impresionat de „covârşitoarea inteligenţă căreia nimic din ce-şi întipărea vreodată nu-i scăpa”, Maiorescu vede în Eminescu „un om al timpului modern,cultura lui individuală stă la nivelul culturii europene”.

Scrie şi alte studii importante de critică literară despre Andrei Mureşanu, care, deşi a creat mai multe versuri, nu a publicat decât o singură poezie, „Deşteaptă-te, române!”, dar aceasta a „devenit populară şi a rămas cunoscută de toată lumea română”; despre Octavian Goga, al cărui volum de „Poezii” din 1905 îl propune pentru premiere la Academia Română; despre Ioan Slavici ale cărui nuvele îi provoacă criticului bucuria că „tânăra literatură română a fost în stare să dea bătrânei Europe prilejul unei emoţiuni estetice din chiar izvorul cel mai curat al vieţii sale populare”.

Titu Maiorescu – idei culturale:
În studiul „În contra direcţiei de astăzi în cultura română”, Titu Maiorescu teoretizează şi demonstrează „teoria formelor fără fond”, considerând că nu trebuie împrumutate forme din Occident, ci trebuie ridicat fondul cultural autohton la înălţimea acelor forme, fiind intransigent în această privinţă: „mai bine să nu facem o şcoală deloc, decât să facem o şcoală rea.”

Titu Maiorescu – idei lingvistice:
În studiul „Despre scrierea limbei române” polemizează împotriva etimologismului susţinut de paşoptişti – „Ce voieşte etimologismul în ortografia română?... voieşte să ne arunce limba cu secole înapoi” – şi susţine cu fermitate ideea că limba română este o limbă fonetică – „foecare cuvânt se scrie cum se pronunţă” -, pledând în acleaşi timp pentru oficializarea alfabetului latin – „scrierea sonurilor române cu litera latină corespunzătoare luată tot de la romani”.

„Beţia de cuvinte”, subintitulat „Studiu de patologie literară” satirizează fraza supraîncărcată în exprimarea unor contemporani, numind-o frazeologie, ca simptom grav al bolii care se cheamă „lipsă de idei”: „Simptomele patologice ale ameţelei produse prin întrebuinţarea nefirească a cuvintelor ni se înfăţişează treptat după intensitatea îmbolnăvirii.

Primul simptom este o cantitate nepotrivită a vorbelor în compararea cu spiritul căruia vor să-i servească de îmbrăcăminte, al doilea simptom – o confuzie naivă şi creierii turburaţi numai de necontenita vibrare a nervilor acustici”.

În studiul „Neologismele” remarcă avalanşa neologismelor ce au inundat limba română, de aceea este neapărat necesar discernământul ferm în acceptarea acestora, deoarece „şi limba română îşi are geniul ei propriu şi cuvintele ei proprii şi acestea trebuiesc cunoscute şi trebuiesc deprinse”.